O braşoveancă a jucat în primul film românesc

×

ďż˝
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

Dimensiune font:

Autor: Camelia Onciu, 31.08.2012

• Actriţa braşoveană Sonia Cluceru, artist emerit, a fost distribuită în „Independenţa României“, film care împlineşte mîine o sută de ani

Primul film în adevăratul sens al cuvîntului din istoria cinematografiei româneşti împlineşte mîine 100 de ani de la premieră. Pelicula „Independenţa României-Răsboiul româno-ruso-turc 1877“ a stîrnit valuri de admiraţie în rîndurile publicului din România, dar şi peste hotare. Era bine realizat, bine jucat, relata cu realism evenimente vechi de 35 de ani şi avea o lungime neobişnuită în epocă: 120 de minute. Practic, a fost primul film de lung metraj din istoria mondială. În această bijuterie cinematografică din 1912, rolurile principale au fost distribuite marilor nume ale Teatrului Naţional. Unul dintre ele a revenit unei braşovence. Sonia Culceru, artist al poporului, a interpretat-o pe sora de Cruce Roşie care nu-şi pierdea firea în faţa valului de răniţi, oferindu-le îngrijire şi cuvinte de îmbărbătare. Iată povestea acestui film care a făcut istorie.

Sonia Cluceru, o mare actriţă a scenei româneşti

„Independenţa României“ nu a fost prima încercare în arta cinematografică din România. Dar pînă la acest film se făcuseră doar scurte documentare şi un filmuleţ de ficţiune, „Amor fatal“, un amestec de teatru şi cinema. Cinematograful românesc trebuia să treacă la o etapă superioară. Aşa a apărut prima noastră capodoperă, „Independenţa României“, care a rulat sub mai multe titluri: Războiul Independenţei, Războiul pentru neatîrnare, Războiul pentru Independenţă. Filmul istoric, lansat la 35 de ani de la încheierea Războiului de Independenţă, tratează luptele armatei române împotriva otomanilor, împletite cu povestea de dragoste şi eroismul celebrului Peneş Curcanul, din poezia lui George Coşbuc. Una dintre surorile de Cruce Roşie care îngrijea răniţii a fost braşoveanca Sonia Cluceru. Născută în 1892, la Cuciulata, la filmări avea doar 20 de ani. Ca actriţă, se formase sub îndrumarea Aristizzei Romanescu. Numele ei a rămas în istoria comediei clasice din România prin rolurile din piesele lui Caragiale, Kiriţescu şi Muşatescu. A mai jucat într-un singur film, „Năbădăile Cleopatrei“, în 1925. A fost distribuită nu doar în primul film românesc, ci şi în premiere absolute ale unor capodopere ale teatrului românesc: „Omul cu mîrţoaga“ (1927), alături de George Calboreanu, „Titanic Vals“ (1932), împreună cu George Calboreanu şi Ion Finteşteanu. A avut rolul principal din „Gaiţele“ (1930). Artist al poporului, actriţa braşoveancă considera că „nobleţea stă în sufletul şi mintea omului“. S-a născut şi a copilărit într-o familie de plugari săraci, ca fiică a lui Pavel şi Maria Strîmbu. Apoi, ca actriţă a Teatrului Naţional din Bucureşti, şi-a schimbat numele de scenă. A fost unul dintre artiştii cei mai populari ai timpului său. Ascensiunea ei în lumea teatrului a fost considerată fulminantă. A murit în 10 februarie 1955, în Bucureşti.

Un film mut cu 200.000 de actori

Mărturiile vremii arată că iniţiativa realizării filmului s-a datorat tînărului Grigore Brezeanu, regizor la Teatrul Naţional, care a văzut în împlinirea celor 35 de ani de la războiul din 1877 o ocazie unică de a obţine sprijin de la autorităţi pentru realizarea unui film de anvergură. Cei mai mulţi bani au venit de la Leon Popescu, „om cu stare, senator şi mare iubitor al artelor“, moşier şi „proprietar al Teatrului Liric (o frumoasă sală pe care au distrus-o bombardamentele germane din al doilea război mondial)“, după cum spune Călin Căliman în „Istoria filmului românesc“. Omul de afaceri a pus la bătaie o sumă enormă în epocă: 400.000 de lei. Producţia a aparţinut Societăţii Cinematografice a Actorilor Teatrului Naţional Bucureşti. Aceştia au reuşit să atragă fonduri de la instituţii ale statului şi Casa Regală, adăugînd şi din propriul buzunar pentru a putea porni filmul. Ministerul de Război a acordat sprijin logistic, documentaţie, echipament, armament, regimente întregi de ostaşi care, împreună cu figuranţii, ar fi ajuns la fantasticul număr de 200.000 de persoane. Pe unul dintre afişele de la premieră sînt trecute cîteva detalii: „cu participarea a două sute de mii de persoane", „filmul de 2000 metri lungime va fi reprezentat în 5 acte, durînd 2 oare complete“, „la reconstituirea răsboiului au cooperat cu permisiunea guvernului român cele mai alese trupe ale armatei române în costume şi cu armatură istorică“, „rolurile persoanelor istorice sînt susţinute de artişti de la Teatrul Naţional din Bucureşti“. Brezeanu a angajat doi operatori români (Gheorghe Ionescu şi Nicolae Barbelian) şi unul francez (Franck Daniau-Johnston). A achiziţionat două aparate de filmat sistem „Prevost“, o maşină de copiat şi alta de perforat. Pentru scenele de interior, a fost improvizat un studio în curtea Teatrului Liric.

Scenariu după adevărul istoric

Primele scene au fost turnate la începutul lui martie 1912. „Trecerea Dunării“ s-a filmat în aceeaşi lună la Brăila şi Măcin, iar partea numită „Valea Plîngerii“, în aprilie. În acel timp, între Băneasa şi Otopeni era un mare platou de filmare pentru lupte. Acţiunea începe cu imaginea unui sat obişnuit, aflat în sărbătoare, în timp ce la Bucureşti se decide în Consiliul de Coroană mobilizarea armatei. Hora sătească şi idila dintre Peneş şi Rodica sînt întrerupte de „executarea mobilizărei“. „Cei nouă şi cu sergentul zece“ pleacă la război, în timp ce femeile rămîn cu inima frîntă. În primele scene de război, ruşii sînt respinşi, iar artileristul Cobuz (unul din cei 10) este ucis la Calafat. Se arată imagini din tabăra românească de la Poiana, apoi secvenţe din trecerea Dunării. În tablouri succesive ne sînt prezentate bătăliile de la Plevna şi Griviţa, situaţia tragică din Valea Plîngerii şi din spitalele de campanie, în care regele şi regina împart medalii muribunzilor, căderea Plevnei şi capitularea lui Osman. Spre final, Peneş se întoarce acasă decorat, o companie rusească întîlnită pe drum dîndu-i onorul. Filmul se termină cu prezentarea unor secvenţe reale, filmate la parada militară din 10 mai 1912, această parte fiind intitulată „Dupe 35 de ani-Serbarea Independenţei României“. La sfîrşitul anilor 80, s-a constatat că, din filmul păstrat la Arhiva Naţională de Film, lipsesc circa 20 de minute. Ulterior, s-au descoperit încă două scene: întîlnirea în cartierul general de la Poradim dintre Carol I şi ţarul Alexandru al II-lea şi ostilităţile româno-turce. Lipsesc însă fragmentele în care erau evocate debarcarea pe malul turcesc, cucerirea redutei Griviţa I, o ambuscadă română, urmărirea unui convoi turcesc, Osman comandînd armata sa la Plevna, moartea căpitanului Mărăcineanu, înlocuirea steagului turcesc, capturat de soldatul Grigore Ioan, cu cel românesc, înfipt de Peneş. La developare şi montaj, operaţiuni executate la Paris, au fost eliminate din film: întîlnirea dintre Osman şi Carol pe un drum, plecarea lui Osman după înapoierea spadei sale şi o scenă cu un tren.

Succes nemaipomenit în toată Europa

Prima proiecţie a filmului mut a avut loc la Castelul Peleş, în 17 iulie 1912, iar primii spectatori au fost membrii Casei Regale. Apoi, pe 30 august, au văzut filmul „toţi ofiţerii garnizoanei, d. prefect al Capitalei, d. prefect al Poliţiei şi întregul batalion de vînători“. În spatele ecranului, au asigurat coloana sonoră fanfara regimentului II Vînători, două tobe, douăzeci de soldaţi cu arme şi cartuşe oarbe, care strigau la fiecare asalt: „Uraaaa!“. Premiera pentru public a fost pe 1 septembrie 1912, la Teatrul-Cinema „Boulevard-Palace“ (sala Eforie) din Bucureşti, iar sunetul a fost asigurat doar de un clavir şi cîteva flaşnete. După 22 de zile, cu cîte trei-patru spectacole pe zi difuzate cu sala plină, filmul a trecut şi pe la alte săli de cinema din Bucureşti şi din ţară. Cel puţin trei ani, a avut un succes nebun, la terminarea proiecţiei, oamenii porneau chiar manifestaţii de stradă. Presa a primit şi ea cu interes prima mare producţie cinematografică românească. De altfel încă din anul 1911, „Rampa“ anunţa că „la noi, maestrul Nottara este pe cale să facă operă patriotică redînd Războiul României pentru Independenţă, printr-un film, astfel că generaţiile de astăzi vor învăţa istoria luptelor de la 1877, iar viitorimii îi va rămîne tabloul viu al vitejiei româneşti“. „Viitorul“ din 17 septembrie 1912 scria: „Publicul obişnuit al cinematografelor este, de regulă, alimentat cu spectacole melodramatice care au o valoare educativă egală cu un mare zero. Cum n-am saluta un film care e menit a desfăşura în faţa noastră scenele războiului care ne-a făcut ce suntem azi?“ În 1913, filmul fost achiziţionat de către casa de filme „Apollo“ din Budapesta. Aceasta l-a distribuit şi în principalele oraşe din Transilvania. Entuziasmul „românilor ungureni“ a fost şi mai mare. Din Braşov, Petra Popescu scria: „cu filmul acesta facem mai mult decît zece volume în popor. E un delir la reprezentaţie.“ Aprecierile criticilor au fost şi ele pozitive: „o grandioasă înviere a unei pagini de istorie“, „operă de patriotism luminat“. „Le Figaro“ nota că „producţia este ameţitoare, marcînd o epocă nouă în cinematografie“.

Film despre film

Casa Regală a recunoscut meritele realizatorilor, conferindu-i lui Gheorghe Brezeanu, în octombrie 1912, medalia Bene-Merenti, clasa a II-a. Ironia sorţii, toţi cei care au făcut acest mare film n-au mai continuat pe drumul pe care l-au deschis în istoria cinematografiei mondiale. Unii au murit, alţii au încercat să mai facă filme, dar de slabă calitate. În 1917, la Teatrul Liric, a izbucnit un incendiu care a distrus toate peliculele stocate, cu excepţia unei copii a „Independenţei României“, cea care a ajuns pînă la noi. Dar, încă din 1912, multe ţări s-au arătat interesate să achiziţioneze un film atît de lung, „de 2.000 de metri“. De exemplu, ruşii au cerut 20 de copii, oferind 2,50 Fr/metru. Casa de producţie cinematografică Pathé a solicitat iniţial 25 de exemplare, cu preţul de 3,25 Fr/metru. Din păcate, deşi se putea face o avere de pe urma peliculei, nici măcar o copie n-a putut fi vîndută, din cauza tărăgănării unor negocieri cu Leon Popescu. Întreaga poveste a filmărilor, din martie pînă pe 23 mai 1912, cînd s-au încheiat, a fost transpusă pe marele ecran de către regizorul Nae Caranfil. Filmul „Restul e tăcere“, avînd ca subiect turnarea Independenţei României, a fost lansat în martie 2008 şi a cîştigat 9 premii Gopo. După doi ani de filmări, în martie 2007, peliculei i s-a realizat mixajul sonor la Hollywood, după care a revenit în ţară pentru ultimul montaj. Cu un buget de 2,4 milioane de euro, filmul îi are ca protagonişti principali pe Marius Florea Vizante (G. Brezeanu), Ovidiu Niculescu (L. Popescu), Ioana Bulcă (A. Romanescu), Valentin Popescu (Catargiu), Florin Zamfirescu. „Restul e tăcere“ ne arată peripeţiile din spatele primului film românesc, cu bune şi cu rele, aşa cum au putut fi reconstituite din ziarele vremii şi mărturiile celor ce au fost pe platourile de filmare.

„Vitejii mei! Săriţi niţel mai la dreapta!“

După ce a trecut entuziasmul, filmului i s-au găsit şi greşeli. Ziarul „Viitorul“ a subliniat minusurile filmului: figuraţia neconvingătoare, şarjele reduse la 10-20 de călăreţi, morţii care învie doar pentru a muri din nou, după ce se feresc din calea cavaleriei. În revista de umor „Furnica“, din 12 aprilie 1912, s-a publicat un articol despre evenimentele de pe platoul de filmare. Dintre acestea, unele sînt absolut savuroase. Majoritatea au fost tăiate la montaj. Una dintre aceste secvenţe a fost aceea în care caii, speriaţi de zgomotul obuzelor, s-au ridicat pe picioarele dinapoi. Bravii soldaţi s-au speriat şi ei, ascunzîndu-se pe sub căruţe. În tabloul în care armata turcă se retrage în dezordine peste rîul Vidin, trebuia ca voluntarii să sară disperaţi de pe pod în apă. Dar primul ostaş a sărit prea aproape de stîlpul podului, accidentîndu-se. Ceilalţi voluntari nu mai aveau curaj să se arunce în apă. Atunci, actorul Ion Merişescu, îmbrăcat în uniforma generalului Davilla, a avut prezenţa de spirit să-şi îmbărbăteze soldaţii: „Nu vă fie teamă, vitejii mei! Săriţi niţel mai la dreapta!“ Filmul fiind mut, îndemnul n-a ajuns la urechile publicului. Osman-Paşa, interpretat magistral de Constantin Nottara, în momentul predării, trebuia să rostească nişte cuvinte pline de amărăciune. Nottara a improvizat o turcă atît de expresivă, încît actorii şi figuranţii au izbucnit în rîs. Scena a trebuit să fie filmată din nou, într-o epocă în care „dubla“ era un lucru neobişnuit. Tot într-o scenă cu Osman, au fost camuflate cu paie şinele de tramvai, deoarece se filmase în faţa unei case din Bucureşti. Dar, se pare că treaba n-a fost bine făcută, astfel că scena a fost tăiată la montaj. Marea problemă pe parcursul întregului film au fost figuranţii care se uitau tot timpul în camera de filmat. Mai aflăm că Aurel Athanasescu (Peneş Curcanul) s-a împuşcat din imprudenţă în plină filmare. Cu toate aceste neajunsuri, criticii celei de-a şaptea arte au găsit în „Independenţa României“ scene memorabile. Toţi istoricii de astăzi consideră că este uimitor ce s-a putut realiza în condiţiile de acum un secol şi cu regizori complet lipsiţi de experienţă.

•Fragment din manuscrisul scenariului

„Vineri 13 aprilie - scenă de spital: 40 de soldaţi răniţi, cu bonete în cap albe. 8 paturi în baracă spital complete, 4 doctori ţivili cu uniforma de spital, Regina şi opt doamne, la cap cu voal lung pe spate. Pansamente, instrumente de chirurgie şi cele necesare unui spital. Feşile cu crucea roşie pentru braţe: 15. Peneş care moare în spital.“

•Începuturile filmului românesc

• 1897 - Prima filmare: „Parada regală de la 1897“
• 1897 - „Primele vederi filmate româneşti“ realizate de către operatorul francez Menu
• 1898 - Dr. Gheorghe Marinescu realizează cu ajutorul fraţilor Lumiere cîteva filmuleţe pe teme medicale, primele din istorie
• 1901 - Apare prima sală de cinema din Transilvania, la Braşov
• 1096-1907 - la Circul Sidoli din Iaşi se înfiinţează prima sală destinată exclusiv proiecţiilor cinematografice
• 1911 - Primul film românesc de ficţiune „Amor fatal“, cu Lucia Sturdza, Tony Bulandra, Aurel Barbelian
• 1 septembrie 1912 - Are loc premiera filmului istoric „Independenţa României“
• 1914 - Apare „Dragoste la mănăstire“, după scenariul scris de Victor Eftimiu şi Emil Gârleanu
• Primul Război Mondial - Sînt filmaţi pe front Ferdinand I împreună cu generalii Constantin Prezan şi Alexandru Averescu, imagini ce vor fi folosite în filmul „Ecaterina Teodoroiu“ (1930)
• 1921 - Primul film de animaţie românesc „Păcală pe lună!
• 1934 - Apare „Insula şerpilor“, primul film românesc sonor
• 1948 – Naţionalizarea producţiilor cinematografice
• 1948-1989 – Printre numeroasele filme de propagandă comunistă, apar şi filme apreciate de public: „Dacii“, „Mihai Viteazul“, „Veronica“, „Liceenii“.

•Distribuţia

Constantin Nottara - Osman-Paşa
Aristide Demetriade - Domnitorul Carol (foto)
Ion Brezeanu - un ţăran (foto)
Aurel Athanasescu - Peneş Curcanul
Ion Niculescu - Mihail Kogălniceanu
Vasile Toneanu - un flăcău
Nicolae Soreanu - un flăcău
Aurel Barbelian - un ţăran
Gheorghe Ciprian - un ţăran
Cristian Duţulescu – un ţăran
Ion Dumitrescu - generalul Cernat
Ion Merişescu - generalul doctor Carol Davilla
Pepi Machauer - ţarul Rusiei
Ghiţă Popescu - generalul Arion
Constantin Orologea – Mitropolitul şi generalul Totleben
Alexandru Mihalescu - un doctor
Achille Georgescu - un doctor
Jeni Metaxa-Doro - Rodica
Constanţa Demetriade - Doamna Elisabeta
Aristizza Romanescu - Maria Ciucurescu
Agepsina Macri, Ecaterina Zimniceanu, Olimpia Bîrsan, Sonia Cluceru, Neli Santa, Angela Luncescu - doamnele de la Crucea Roşie
Maria Giurgea, Maria Filotti, Elvira Popescu, Marioara Fărcăşanu, Alexandrina Liniver-Gusty, Adelina Mărculescu, Lulu Cruceanu - ţărănci
La reconstituirea scenelor de asalt au fost consultaţi locotenent-colonelul Scărlătescu, căpitan Tomiţă Dumitrescu şi locotenent Aslan, precum şi oameni care cu 35 de ani în urmă luptaseră pe front împotriva otomanilor.

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit ďż˝i de prietenii tďż˝i!

Comentarii: