Război nuclear în antichitate

×

ďż˝
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

Dimensiune font:

Autor: » M.Ex., 03.09.2011

• Dovezi incontestabile arată că pe Terra a existat un război nuclear cu mii de ani înaintea erei noastre

Dacă ar fi întrebaţi cînd a fost folosită pentru prima oară, în istoria umanităţii, arma nucleară într-un conflict armat, majoritatea oamenilor ar răspunde fără nici cea mai mică urma de îndoială: în 6 august 1945, cînd bombardierul american Enola Gay a aruncat bomba atomică la Hiroshima. Din punctul de vedere al datelor istorice oficiale şi recunoscute, acesta ar fi răspunsul corect. Numai că, în ultimul timp, istoria dă înapoi din ce în ce mai des în faţa unor dovezi incontestabile ale faptului că un război atomic a avut loc la un moment dat pe Pămînt. În Mahabharata, grandiosul poem epic al Indiei vechi, sînt descrise episoade ale unui război nuclear.

Muntele Morţilor

Există multe locuri pe Pămînt ce par a fi fost distruse de o explozie nucleară, dar cel mai uimitor dintre toate este Mohenjo Daro („Muntele Morţilor“), oraş antic ale cărui ruine au fost descoperite în al treilea deceniu al secolului trecut. Situat, astăzi, pe teritoriul Pakistanului, Mohenjo Daro face parte dintr-un ansamblu de aşezări aparţinînd aşa-numitei civilizaţii Harappa, cunoscută şi sub numele de civilizaţia Văii Indusului. Unul dintre cei care şi-au dedicat viaţa studierii acestor ruine este englezul David W. Davenport, care, după 12 ani de cercetări, a publicat, în 1979, o carte cu titlul „Distrugere Atomică - 2000 i.Hr.“, volumul fiind construit pe ipoteza că Mohenjo Daro nu a căzut în ruină cu trecerea timpului, ci sfîrşitul său a fost consecinţa unei deflagraţii nucleare.

Privelişte macabră

Povestea extraordinară a Muntelui Morţilor porneşte de la descoperirea primelor ruine şi arată că, o dată cu scoaterea la lumină a vestigiilor vechii aşezări, arheologii s-au pomenit în faţa unui crater cu un diametru de aproape 50 de metri, în interiorul căruia totul, inclusiv piatra, este topit sau cristalizat ca şi cum ar fi fost pîrjolit de o temperatură uriaşă. La marginea acestui crater, cărămizile sînt topite şi sudate între ele pe partea dinspre locul presupusului impact. Cercetătorii exclud din start posibilitatea ca zona să fi fost pîrjolită de erupţia unui vulcan, întrucît nu există nici unul în apropiere.

Sute de schelete

Zona devastată se întinde pe o arie avînd diametrul de trei kilometri. La tot pasul se întîlnesc pietre negre, bucăţi diforme dintr-un soi de piatră care au dat mult de gîndit arheologilor, pînă cînd s-a descoperit că e vorba de fragmente de vase ceramice, topite unele într-altele, probabil în urma supunerii la aceeaşi uriaşă temperatură. Atunci cînd excavaţiile au ajuns la nivelul străzilor, arheologii s-au confruntat cu o privelişte macabră. În poziţii care dintre care mai stranii, au fost găsite sute de schelete.

Civilizaţie avansată

Descoperirile de la Mohenjo Daro nu sînt nicidecum singulare. Aceleaşi scene apocaliptice se întîlnesc şi in orasul vecin, Harappa, unde, de asemenea, s-au găsit schelete pe străzi. Săpăturile arheologice le-au permis cercetătorilor să afirme că civilizaţia Harappa era foarte avansată. Oraşele din regiune sînt construite după un plan riguros, cu străzi drepte ce se întretaie perpendicular. Casele au sofisticate sisteme de canalizare, superioare celor ce pot fi întîlnite în prezent în multe oraşe ale Indiei şi Pakistanului. Cine au fost însă întemeietorii acestor oraşe, nu se ştie.

Nivel ridicat de radioactivitate

În comunitatea ştiinţifică există o nesfîrşită dezbatere privind vechimea civilizaţiei Harappa. Metodele tradiţionale cu radio-carbon au arătat că ruinele datează cam din anul 2500 î.Hr., dar, luînd în calcul efectele unei presupuse explozii nucleare, riscul unei erori este foarte mare. Unii autori avansează ideea că războiul nuclear care a distrus aceste civilizaţii a avut loc acum 8.000-12.000 de ani. Cazul a fost studiat în secolul trecut de mai mulţi savanţi sovietici, care au descoperit că scheletele au un nivel ridicat de radioactivitate. Într-una din aceste locaţii a fost găsit un schelet cu un grad de radioactivitate de 50 de ori mai mare decît cel normal.

O altă mărturie

Un strat de cenuşă radioactivă a fost descoperit şi în apropierea oraşului Rajasthan din India, unde, din această cauză, proiectul de construire a unui nou cartier a fost suspendat. De altfel, oraşul în sine are o nedorită faimă în ceea ce priveşte incidenţa cazurilor de cancer şi de copii ce vin pe lume cu diverse malformaţii. O altă mărturie peste timp a unui război nuclear în India antică este uriaşul crater Lonar, situat la cîteva sute de kilometri de Bombay şi avînd un diametru de 2.154 de metri. În întreaga zonă nu există nici un fel de resturi ale vreunui meteorit şi, potrivit savanţilor, Lonar este singurul crater într-un strat de bazalt, roca fiind supusă unui şoc intens, cu o presiune mai mare de 600.000 de atmosfere, în stare să modifice însăşi structura sa. Semne ale unui război devastator din antichitate pot fi întîlnite şi în alte colţuri ale lumii, printre care enigmaticul deşert de sticlă libian, situat în apropierea platoului Saad.

Sticla verde

Cînd prima bombă atomică a explodat în New Mexico, din cauza căldurii extraordinare, nisipul deşertului s-a transformat în sticlă verde. În secolul trecut, mai multe descoperiri arheologice, din diferite zone ale globului, au scos la iveală şi alte straturi de astfel de sticlă. Vechi însă de mii de ani. Descoperit în 1932 de arheologul Patrick Clayton, deşertul de sticlă se întinde pe o arie foarte largă, măsurînd 130 de kilometri în lungime. Lăţimea ajunge pe alocuri la 53 de kilometri. Numele său provine de la faptul ca întinderea aridă este presărată cu bucăţi de sticlă, de o puritate incredibilă, proporţia de siliciu fiind de 98%. Un articol apărut în iulie 1999 în revista britanică „New Scientist“ a demonstrat că deja faimoasa Sticlă din Deşertul Libian (SDL) este cea mai pură astfel de substanţă de pe planetă.

Unelte şi podoabe

Peste 1.000 de tone din acest material se întind pe o suprafaţă de sute de kilometri. Unele bucăţi sînt de dimensiuni mari, cîntărind pînă la 30 de kilograme, dar cele mai multe sînt mici, semănînd cu nişte cioburi, ca şi cum o sticlă uriaşă ar fi fost sfărîmată de o forţă colosală. În limbaj ştiinţific, cioburile verzi sînt numite tectite. Provenienţa lor este un subiect de aprinse dezbateri. Sticla este cu certitudine extrem de veche. Astfel, se ştie că vînătorii preistorici îşi confecţionau din acest material diferite unelte ascuţite. Un scarabeu sculptat în sticlă verde a fost descoperit în mormîntul lui Tutankhamon.

Nici o explicaţie

Teoria propusă de o parte a comunităţii ştiinţifice este că sticla e rezultatul impactului cu un corp cosmic. Există însă serioase probleme cu această teorie. De ce nu există nici un crater de impact? O întrebare rămasă pînă astăzi fără răspuns. Nici măcar sondările la mare adîncime cu ajutorul ultimelor tehnologii nu au reuşit să găsească urma vreunui crater. Mai mult, sticla verde este prea pură pentru a fi rezultatul unui impact atît de brutal. Se poate, deci, ca un antic război nuclear să fi creat toate aceste urme? Nimeni nu poate da un răspuns. Pe cît de neverosimilă pare teoria, pe atît de multe dovezi pun oamenii de ştiinţă în imposibilitatea de a o combate.

„Rădăcinile“ de sticlă

Experimentele atomice din New Mexico, de la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, au arătat faptul că o deflagraţie atomică topeşte siliconul din nisip şi transformă suprafaţa pămîntului în sticlă. Fulgerul poate şi el transforma cîteodata nisipul în sticlă, dar formele lăsate au întotdeauna forma unei rădăcini. Ramificaţiile acesteia pătrund în adîncime. Astfel, păturile de sticlă verde nu pot fi puse în nici un caz pe seama acestui fenomen natural.

Misterul tectitelor

• Dezbaterile născute în sînul comunităţii ştiinţifice de problema tectitelor au fost rezumate într-un articol publicat în august 1978 în revista „Scientific American“. Aici, un reputat cercetător american a încercat să formuleze o teorie plauzibilă care să explice existenţa misteriosului strat de sticlă verde. „Cea mai probabilă sursă a sticlei verzi este Luna. Dacă tectitele provin de pe Lună înseamnă că pe satelitul pămîntului a existat cel puţin un vulcan care a erupt în ultimii 750.000 de ani. Cred că teoria vulcanului lunar este singura posibilă şi mă simt forţat să o accept“, scria John O’Keefe, autorul articolului.

Secretul lui Oppenheimer

• Şeful Proiectului Manhattan, prin care SUA a construit cele două bombe nucleare ce au distrus oraşele Nagasaki şi Hiroshima, cercetătorul J. Robert Oppenheimer (foto medalion), a adăugat şi el o umbră de mister peste deja faimoasa sticlă verde. Într-un interviu pe care l-a acordat imediat după ce a asistat la primul experiment atomic, cercetătorul a citat din Bhagavad Gita: „Acum am devenit Moartea, Distrugătoarea de Lumi“. Cu altă ocazie, intervievat la Universitatea Rochester, la şapte ani după istoricul experiment, şi întrebat dacă acela a fost primul experiment atomic din istorie, replica sa a fost: „Păi, da, în istoria modernă“.

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit ďż˝i de prietenii tďż˝i!

Comentarii: