Ultima bătălie daco-romană s-a dat la Racoş

×

ďż˝
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

Dimensiune font:

Autor: Camelia ONCIU, 25.05.2012

• Situl arheologic de la Racoşul de Jos arată că aici era un important centru politico-administrativ, militar şi religios al dacilor

Sîntem sau nu urmaşii Romei? Controversatul documentar „Dacii, adevăruri tulburătoare“ susţine că manualele de istorie nu spun adevărul, ci o versiune cosmetizată a antichităţii autohtone, din care lipsesc tocmai amănuntele care dovedesc măreţia, unicitatea şi chiar supremaţia mondială a dacilor în acea epocă. În replică, istoricii au identificat această teorie cu propaganda comunistă. Tot în documentar, se arată că romanii s-au născut din daci, şi nu invers, cum se ştia. Probabil că întrebărilor generate de acest documentar li se vor găsi răspunsuri şi istoria se va reaşeza. Pînă atunci, să urmărim urmele aşezărilor dacice în Ţara Bârsei, dintre care cea mai mare a fost la Racoş. Importanţa acestei cetăţi trece de graniţele locale, la Racoşul de Jos fiind un centru politico-administrativ şi religios de primă mărime, poate chiar capitala regatului, în vremea predecesorului lui Burebista, regele Oroles.

Racoş, mare centru politic şi administrativ

Încă din secolele V-IV î.H., în Ţara Bârsei, existau numeroase aşezări dacice. Nu putem vorbi de cetăţi în adevăratul sens al cuvîntului, fiindcă nici nivelul de dezvoltare nu era unul urban. Era vorba de nişte sate, ale căror locuitori se ocupau cu mineritul, metalurgia şi agricultura. La Racoş, însă, în aşa-numita Tipie a Ormenişului, s-au descoperit urmele unei fortificaţii care depăşea cu mult caracteristicile unei aşezări agrare. Aici era un centru administrativ, militar şi religios, cu construcţii dispuse în trepte. S-au găsit, pe lîngă ruine antice, şi ceramică, rîşniţe de tuf şi de piatră, unelte de lut şi de metal, podoabe şi accesorii vestimentare, adică acele obiecte întîlnite doar în aşezările importante. În secolul I î.H, cetatea evoluase atît de mult încît istoricul Florea Costea consideră că „nivelul ei de dezvoltare este în bună măsură comparabil cu acela înregistrat la Sarmizegetusa Regia“. Nici nu e de mirare că acest complex de construcţii era un centru important al dacilor, din moment ce coordona alte cetăţi învecinate. Construcţiile erau ridicate din lemn, piatră şi pămînt, fără un liant de tipul mortarului, blocurile de calcar fiind tăiate şi îmbinate perfect. Istoricul arată că, în această parte a Carpaţilor, „singura fortificaţie care avea un definitoriu rol militar, politico-administrativ şi religios este cea de la Racoşul de Jos-Tipia Ormenişului. Pînă în prezent, doar aici s-au descoperit edificii care indubitabil erau reşedinţe ale unor însemnaţi conducători religioşi, militari şi civili“.

„Este vorba, practic, de un oraş“

Şi zona pe care sînt amplasate cetăţile de pe defileul Oltului este interesantă. Cei 5 kilometri acoperiţi cu vestigii dacice se află între Augustin şi Mateiaş, iar formaţiunile pe care sînt ridicate aşezările au forme de căciulă (tipie), amplasamente ideale pentru un sistem defensiv eficient. Aşadar, Racoşul însemna cu cel puţin 300 de ani înainte de venirea romanilor, 20 de terase în trepte cu locuinţe civile ale clerului, comandanţilor militari şi căpeteniilor politico-administrative, alte 20 de hectare cu terase pentru oamenii de rînd, o cazarmă militară care adăpostea circa 300 de soldaţi şi un sanctuar religios. Cele cîteva mii de oameni care locuiau în acest perimetru îl conduc pe istoricul Florea Costea la concluzia că „este vorba, practic, de un oraş“, în care locuitorii făceau mai mult decît doar agricultură necesară subzistenţei, erau meşteşugari şi făceau comerţ cu produsele lor. Nu locuiau toţi în bordeie, aveau şi case la suprafaţă, din bîrne, cu acoperiş şi podea de piatră sau lemn. O locuinţă avea în medie 15 mp. Aveau pînă şi gropi menajere, ceea ce denotă că ţineau la igienă. Tocmai fiindcă era atît de dezvoltată, aşezarea de la Racoş a stîrnit interesul lui Burebista şi tot din acelaşi motiv, au avut loc lupte grele, dacii din Racoş nefiind dispuşi să recunoască o altă autoritate politică. Construcţiile dacice din această arie au zidurile groase de doi metri, porţi de piatră, vetre şi sobe, podele şlefuite. S-au găsit aici vîrfuri de săgeţi, fibule de bronz, vase de ceramică, balamale şi zăvoare, piroane cu cap de lebădă şi borcane cu grîu carbonizat. Cetatea de pe Tipia Ormenişului este diferită de altele din arcul Carpatic, este unică în această parte a Daciei.

Ultima bază militară a lui Decebal

Aşadar, aşezările dacice din zona Racoşului nu erau nici temporare, nici lipsite de importanţă în istoria dacilor. Datorită apoziţiei strategice, erau puncte defensive pe care Decebal s-a bazat că vor opri înaintarea romanilor. Pentru a face faţă acestei misiuni, cetăţile au fost întărite, „atenţia de care s-au bucurat nefiind cu nimic mai redusă decît în cazul celor din munţii Orăştiei“, după cum apreciază arheologul Florea Costea, care a studiat în amănunt vestigiile aşezărilor dacice din Ţara Bârsei, concluziile publicîndu-le în cartea „Dacii din Sud-Estul Transilvaniei înaintea şi în timpul stăpînirii romane“. Mai mult, istoricul arată că aceste cetăţi „au fost destinate să reprezinte, în cazul căderii Sarmizegetusei, nu doar un ultim punct de rezistenţă, ci locul de grupare şi reluare a confruntărilor cu Traian“. Se pare că aşa s-a şi întîmplat: cetăţile braşovene au fost baze miliare în care armata lui Decebal şi-a tras sufletul, înainte de a ataca din nou legiunile romane. Iar felul în care au fost devastate aceste cetăţi, în special sanctuarul de la Racoş, care a fost incendiat şi demontat, îl face pe istoric să considere că ultimele bătălii dintre daci şi romani s-au dat chiar aici, la Racoş, în vara anului 106.

Capitala regatului lui Oroles?

Sanctuarul de la Racoş este interesant prin forma lui circulară, ceea ce atestă faptul că aici era celebrat soarele la solstiţii, exact ca la Sarmizegetusa. La daci, însă, de cele mai multe ori, preotul era chiar regele, ceea ce face posibil ca Racoşul să fi fost chiar capitala regatului lui Oroles. Ipoteza este susţinută şi de istoricul Florea Costea, care crede că amplasarea capitalei regatului lui Oroles ţine de sud-estul Transilvaniei, undeva, pe malul Oltului, unde trăiau circa 155.000 de daci, din cei aproape 3 milioane ai întregii Dacii. În faţa acestor date copleşitoare legate de construcţiile dacice de la Racoş, istoricul se întreabă: „aveau dacii numai un Munte Sfînt, respectiv un Kogaionon, termen tradus prin «muntele cu altare şi sanctuare»? Părerea mea e că ne aflăm în faţa unui Munte Sfînt“. Sanctuarul, format din trei cercuri concentrice, cel mai mare avînd un diametru de 20 de metri, era locul sacru în care era venerat Zamolxe. Cercetările în aceste situri arheologice nu s-au încheiat, fiindcă, aşa cum spune Stelian Coşuleţ, şeful Secţiei de Istorie a Muzeului Judeţean de Istorie Braşov, mai există încă multe de aflat despre aşezarea de la Racoş. Cît despre denumirea ei antică, „aş numi-o Comidava, ulterior, romanii numind-o Cumidava. O inscripţie descoperită în 1939, pe un soclu de statuie, atestă acest lucru. Este vorba de statuia dedicată Iuliei Mameae, mama împăratului Sever Alexandru, patroana spirituală a castrelor“. În prezent, specialiştii braşoveni lucrează la un castru roman descoperit la Rîşnov, unde „se fac săpături sistematice pe două hectare de teren. După 15 campanii arheologice, doar 20% din suprafaţă a fost cercetată, 80% din mistere sînt încă acoperite de Pămînt“.

Cum s-au plimbat genele prin Europa

Numai în zona Braşovului, s-au descoperit circa 150 de aşezări dacice. Nu se poate spune că strămoşii noştri n-au locuit această parte de lume, că nu au ajuns la un anumit grad de civilizaţie, lăudat şi de greci şi romani. Dar de aici pînă la a considera poporul dac buricul civilizaţiei mondiale este cale lungă. Documentarul „Dacii, adevăruri tulburătoare“ ajunge la o concluzie incredibilă: romanii se trag din daci. Eneea a pornit din cetatea Troia din Asia Mică înspre peninsula italică, el fiind astfel strămoşul romanilor. Dar în Asia Mică trăiau tracii acum 3.000 de ani, aşa că, prin Eneea, strămoşii noştri ar fi şi ai romanilor. Ca să demonstreze această teorie, realizatorii documentarului au făcut nişte teste de laborator. Au prelevat material genetic din zona noastră şi a Italiei şi le-au comparat markerii genetici. Rezultatul a fost surprinzător: nu avem în comun mai mult de 4%. În schimb, după cum afirmă dr. Napoleon Săvescu, liderul acestor investigaţii, 75% dintre italieni aparţin grupului spaniol. Cît despre români, 75% din materialul nostru genetic aparţine populaţiilor din centrul Europei. O oarecare înrudire o avem cu italienii din Nordul Italiei. Aceste teste par să dea peste cap tot ce ştiam despre istoria antică europeană. Dar, la o analiză mai atentă apar multe întrebări. Dacă italienii ne moştenesc pe noi, şi nu invers, de ce nu se reflectă acest lucru decît în 4% din materialul genetic? Indiferent în ce sens a avut loc evoluţia, genomul trebuie să dezvăluie un procent mult mai mare. Iar istoricul Stelian Coşuleţ se întreabă dacă investigatorii au găsit suficient material genetic de analizat, din moment ce dacii se incinerau? Părerea lui e că „descifrarea părţilor din istorie asupra cărora planează umbre trebuie să meargă pe filonul clasic: texte, artifacte, inscripţii, monede“. Dacă am lăsa istoria pe mîna diletanţilor, e foarte posibil să ajungem şi la alte grozăvii. Cum e Traian din faţa Muzeului de Istorie din Bucureşti, un împărat în pielea goală.

Dacofabulaţia

Ce susţin adepţii teoriei că România a fost Vatra Lumii, iar strămoşii noştri, părinţii civilizaţiei umane?
- Cea mai veche scriere din lume: tăbliţele de la Tărtăria-7.000 de ani.
- Cea mai veche aşezare din lume: Româneşti, Dîmboviţa: 30.000 î.e.n. Aici a fost inventat arcul.
- Vechea Romă a existat pe locul actualului oraş Roman, iar cuvîntul Roma este de origine tracică.
- Traco-dacii reprezintă cea mai veche cultură de pe Terra, cea mai numeroasă şi mai extinsă populaţie a antichităţii. Chiar şi burii din Africa de Sud sînt neam dacic.
- Cea mai veche agricultură din Europa.
- Cele mai vechi bordeie: 18.000 de ani.
- Cea mai veche activitate de minerit din lume, cel mai vechi topor-tîrnăcop de mîner, cel mai vechi harpon şi cel mai vechi vîrf de lance cu două caneluri (tip baionetă).
- Cea mai veche activitate din metalurgia aramei din lume (8.000 de ani), cea mai veche exploatare şi prelucrare a aurului din Europa şi cea mai veche scriere din lume (7.000 de ani).
- Cea mai veche şcoală din lume: 1.400 î.H., Androniconul.
- America au descoperit-o tot strămoşii noştri care au trecut din Asia în Alaska, prin strîmtoarea Bering, într-o iarnă.

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit ďż˝i de prietenii tďż˝i!

Comentarii: