Cinci metode odioase de tratament folosite în trecut de medici
×
ïżœ n c h i d e
g a l e r i a
f o t o
Schemă folosită în Evul Mediu pentru analizarea urinei - Foto: libguides.brooklyn.cuny.edu
Dimensiune font:
Autor: MEx,
01.04.2016
Pînă în secolul al XIX-lea, pentru a diagnostica o boală, medicii analizau gustul, mirosul și culoarea urinei. În istoria medicinei au existat numeroase metode de tratament, pe care specialiștii de astăzi le-ar considera ca fiind de-a dreptul barbare. De la eliminarea hemoroizilor cu ajutorul unor vătraie încălzite și pînă la gustarea urinei, pentru a determina de ce boală suferă o anumită persoană, doctorii (dacă, într-adevăr, îi putem numi așa) încercau absolut orice le trecea prin minte, în speranța de a-și vindeca pacienții. Iată care sînt cinci dintre cele mai dureroase tehnici folosite de-a lungul istorie, în domeniul medical, prezentate de site-ul descopera.ro.
1. Eliminarea hemoroizilor
Dacă, în momentul de față, pacienții care suferă de inflamarea hemoroizilor își pot trata boala folosind creme sau unguente, în trecut această posibilitate nu exista. Pe vremuri, tratamentul consta în introducerea în anusul celui aflat în suferință a unui vătrai bine înroșit în foc. Astfel, atunci cînd obiectul atingea hemoroizii pacientului, aceștia erau arși și explodau.
Hippocrate a descris o astfel de procedură în opera sa Despre hemoroizi. În acest sens, cunoscutul medic grec sugera că, pentru a trata hemoroizii externi, aceștia trebuie cauterizați cu ajutorul unor mici bucăți de fie înroșit. Pe de altă parte, pentru a distruge hemorizii interni, era indicată introducerea unei țevi în anusul pacientului, pentru ca, mai apoi, în interiorul acesteia să fie inserat un vătrai, care, împreună cu țeava, să funcționeze asemenea unui piston.
2. Eliminarea pietrelor din vezica urinară
Pietrele care apar la nivelul vezicii urinare nu sunt o noutate în lumea medicală. Cel mai vechi caz de acest gen, descoperit pînă acum, este cel al unei mumii egiptene. În Europa medievală, boala era atît de des întîlnită, încît apăruseră așa-numiții litotomiști, care călătoreau de-a lungul și de-a latul continentului, pentru a trata persoanele aflate în suferință. Întotdeauna, ei aveau la îndemînă o masă, pe care o foloseau pentru a imobiliza pacienții care apelau la serviciile lor. Procedura era incredibil de dureroasă. Bineînțeles, în cadrul acesteia nu erau folosite anestezice sau antibiotice, pentru că atunci ele nu erau încă inventate. De anestezie se ocupau, în schimb, patru (sau chiar mai mulți) bărbați, care imobilizau pacientul pe masa de operație. Intervenea, apoi, chirurgul, care detecta zona în care se aflau pietrele și realiza o incizie deasupra anusului, pentru a le scoate la suprafață.
3. Tratamentul împotriva bîlbîielii
În secolele XVIII-XIX, cea mai întîlnită metodă de a trata problemele de vorbire era hemiglosectomia. Aceasta este o intervenție chirurgicală ce presupune îndepărtarea unei jumătăți din limba pacientului. Tehnica a fost inventată în anii 1850, de către chirurgul german Johann Friedrich Dieffenbach. Acesta era de părere că persoanele care vorbeau nedeslușit sufereau de spasme la nivelul nivelul limbii, care afectau rezonanța sunetelor în cavitatea bucală. Prin urmare, el considera că pacientul poate scăpa de această problemă, după ce i se va tăia o parte din limbă.
4. Prima inseminare artificială
În anul 1884, un cuplu din statul american Philadelphia apela la medicul William Pancoast, pentru a afla motivul pentru care nu puteau să aibă copii. Doctorul a aflat că bărbatul care venise să-i ceară ajutorul era steril și, prin urmare, a încercat orice metodă pentru a-l ajuta. Niciuna dintre tehnicile utilizate de Pancoast nu s-a dovedit a fi eficientă. În cele din urmă, medicul s-a gîndit să o examineze pe femeie și, în timp ce aceasta se afla pe masa de operație, a folosit o seringă pentru a injecta în vaginul acesteia sperma pe care tocmai el o produsese. După 9 luni, femeia a născut un băiat, pe care bărbatul din Philadelphia l-a recunoscut apoi ca fiind al său.
5. Diagnosticarea bolilor cu ajutorul urinei
În trecut, cînd medicii nu dispuneau de tehnologia pe care noi o folosim astăzi în procesul de diagnosticare a bolilor, ei apreciau simptomele analizînd gustul urinei pacienților. De exemplu, ei susțineau că o persoană suferă de diabet, dacă urina lui are un gust dulce. Pe baza experienței acumulate în timp, medicii au realizat o schemă, în care este descrisă legătura dintre culoarea, gustul și mirosul urinei și o anumită boală. Această metodă de diagnostic a fost folosită pînă în secolul al XIX-lea, cînd în domeniul medicinei au fost introduse analizele realizate cu ajutorul substanței chimice.
(Sursa: descpera.com)
ïżœn lipsa unui acord scris din partea Monitorul Expres,
puteïżœi prelua maxim 500 de caractere din acest articol
dacïżœ precizaïżœi sursa ïżœi dacïżœ inseraïżœi vizibil
link-ul articolului:
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!