La Braşov mai trăieşte un singur supravietuitor al lagărelor naziste

×

ďż˝
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

Dimensiune font:

Autor: » Manuela Negulescu, 12.10.2010

• Comunitatea evreiască din Braşov a comemorat ieri Ziua Holocaustului în România
• Din 15 iunie 1944 şi pînă în 27 ianuarie 1945, Goetherer Piroska, ultima supravieţuitoare a Holocaustului, a trecut prin iadul de la Auschwitz, cel mai mare lagăr de exterminare al tuturor timpurilor

Pe 9 octombrie 1941 a început deportarea evreilor din România. Bărbaţi, femei, tineri bătrîni şi copii, au fost încărcaţi în vagoane de de vite, şi au luat drumul către Transnistria şi Auschwitz. Multţi au murit pe drum de epuizare, frig, foame sau boli. Aproape toţi ceilalaţi au fost exterminaţi în lagăre. Puţini au mai supravieţuit. Dar destui încît să povestească lumii ororile trăite. În România şi în teritoriile aflate sub control românesc au murit în cel de-al doilea război mondial între 280.000 şi 380.000 de evrei români şi ucraineni. La 69 de ani de atunci, la Braşov mai trăieşte un singur supravieţuitor al lagărelor naziste. Este Goetherer Piroska, o doamnă de 90 de ani. La sfîrşitul secolului, în octombrie ‘99, cînd Monitorul de Braşov a publicat în premieră povestea curajoasei Goetherer Piroska, la Braşov mai trăiau alţi cinci supravieţuitori ai Holocaustului. În total, patru femei şi doi bărbaţi.

„Nu am ştiut că s-au întîmplat acele orori“

„Este un moment potrivit pentru o întîlnire în special cu elevii din Braşov pentru că acesta este scopul cel mai important al comemorării. Să nu uităm , dar să şi cunoaştem cu adevărat istoria. La Sinagogă au venit circa 300 de elevi braşoveni împreună cu profesorii lor pentru a pacticipa la acest eveniment. Sînt elevi care studiază ca materia opţională istoria Holocaustului şi nu numai. Pentru noi este deosebit de important ca în memoria generaţiilor viitoare să rămînă întipărit în mod adecvat acest eveniment atît de tragic pentru omenire“, spune Tiberiu Roth, preşedintele Comunităţii Evreieşti Braşov. Elevii au văzut ieri un film documentar despre ororile Holocaustului, dar au ascultat şi mărturii despre atrocităţile de atunci şi condiţiile istorice care le-au favorizat. „Am fost şocată, pot să spun, de filmul pe care l-am văzut. Nu am ştiut că s-au întîmplat acele orori. M-a impresionat mai ales că am văzut copii torturaţi şi alţii pe care s-au făcut experimente. Am învăţat multe în această zi despre Holocaust“, spune Alina, o elevă de clasa a X-a. Dintre cei 300.000 de evrei ucişi de pe teritoriile româneşti Dintre aceştia, circa 130.000 au fost evrei deportaţi din Transilvania de Nord şi circa 140.000 din Bucovina şi Basarabia, care erau teritorii aparţinînd României. Circa 30.000 de evrei au fost deportaţi de pe teritoriul actualei Românii. Cifre sînt însă relative, neexistînd pînă în prezent o statistică exactă, spune Tiberiu Roth.

Doamna Piroska a trăit coşmarul de la Auschwitz

Din 15 iunie 1944 şi pînă în 27 ianuarie 1945, Goetherer Piroska a trecut prin iadul de la Auschwitz, cel mai mare lagăr de exterminare al tuturor timpurilor. Pe braţul stîng, ea poartă încă tatuat numărul A 20513, care îi reaminteşte în fiecare zi ororile prin care a trecut. Şi acum, după atîta amar de ani, încă mai are coşmaruri şi ţipă în somn. Pe atunci tînară, Piroska a privit moartea în ochi, căci a fost selecţionată de două ori pentru camera de gazare. Dar, cum singură îi place să spună, „Dumnezeu a vrut ca eu să trăiesc“. În jur de 1.000 de evrei din Sf. Gheorghe au fost deportaţi şi închişi în diferite lagăre, iar dintre aceştia doar 100 s-au mai întors acasă. Doar ea mai trăieşte astări, la Braşov. Coşmarul a început la 1 septembrie 1940, cînd Piroska a fost concediată din postul de secretară de la Ocolul Silvic din Covasna, pentru unicul motiv că era evreică. Din septembrie 1942, chiar de sărbătoarea Ros-Hosana, Anul Nou Evreiesc, şi pînă la data deportării (4 mai 1944) a avut domiciliu forţat, împreună cu cei doi părinţi, şase fraţi şi surori. Nu aveau dreptul să aibă un serviciu plătit şi nici măcar o cartelă pentru pîine şi mîncare. Trei fraţi au fost duşi la muncă obligatorie, iar la 4 mai 1944, cei şase membri ai familiei care au mai rămas au fost transportaţi cu căruţa într-un ghetou din Sf. Gheorghe. Atît banii, cît şi bijuteriile le-au fost confiscate, iar singurele lucruri care le-au rămas au fost cîteva haine şi alimente. Copii şi bătrîni au au fost îngrămădiţi laolaltă într-o şcoală neterminată, fără scări, uşi sau ferestre, unde nu au primit nimic de mîncare. „Îmi amintesc mereu cum ne mîna locotenentul german: «Los-los» ne striga, în timp ce noi urcam etajele pe scînduri şubrede, sprijinite de ziduri“, spune Piroska. După o săptămînă, au fost transferaţi la ghetoul din Reghin, unde au stat în corturi improvizate, fără apă sau WC. O săptămînă a plouat zilnic, şi toţi au fost nevoiţi să doarmă în noroiul rece. Din 12 iunie, au călătorit mai multe zile în vagoane închise, pentru vite, pînă în oraşul Kosice, din Cehoslovacia, unde au fost predaţi comandantului SS care i-a dus la Auschwitz, în Polonia.

L-a cunoscut pe dr. Mengele

Doamna Piroska avea atunci 23 de ani, şi a trebuit să vadă cu ochii ei cum părinţii, împreună cu alte rude au fost selectaţi de celebrul şi sîngesorul dr. Mengele pentru camera de gazare. Sora cea mare, împreună cu alte tinere, a fost repartizată în alte sectoare din Auschwitz, care erau numite: A, B, C, D. Sectorul C era de fapt anticamera morţii, de unde foarte puţini mai scăpau, pe cînd sectorul A era pentru muncă. În ziua în care a ajuns în lagăr, Piroska a fost tunsă zero: „Nu pot să descriu groaza care m-a cuprins. Îmi căutam disperată sora, Edit, care de fapt era lîngă mine. Nu am recunoscut-o de prima dată, aşa tunsă“. Doamna Piroska îşi aminteşte că Edit a fost îngrijorată atunci cînd a văzut că între cifrele tatuate pe umărul surorii sale se află şi fatidicul 13. Soarta a făcut însă ca tocmai Edit să moară, deşi fusese transferată într-un lagăr de muncă. Selecţionată de două ori de dr. Mengele pentru camera de gazuare, Piroska a reuşit totuşi să scape cu viaţă. La Auschwitz, Piroska ţesea din nylon panglici pentru materialele destinate fabricării bombelor. Prizonierii mureau zilnic de foame şi din cauza mizeriei, dar cei mai mulţi îşi găseau sfîrşitul în camerele de gazare. De două ori a fost selecţionată şi ea de dr. Mengele pentru camera de gazare, dar a reuşit de fiecare dată să scape. „Într-o seară, trebuia să fiu ucisă, dar norocul meu a fost că nu se strînseră încă numărul fix de 5.000 de prizonieri destinaţi gazării. A doua zi am reuşit să mă ascund printre miile de oameni, dar dr. Mengele tot m-a recunoscut. În sinea mea eram totuşi liniştită, sigură că totul va fi în ordine şi că Dumnezeu mă va ajuta. O poloneză inimoasă, care era un fel de comandant printre deţinuţi, a reuşit să mă salveze pentru moment. A stat în faţa doctorului, l-a ţinut de vorbă, şi pe la spate mi-a făcut semn să plec. Era 27 noiembrie 1944, iar noaptea a venit ordinul de la Himmler să se oprească execuţiile. De atunci, din nimicuri am devenit deţinuţi politici“.

Eliberarea din Auschwitz

La 27 ianuarie 1945, lagărul a fost eliberat. Această zi a însemnat însă pentru mulţi prizonieri moartea. „Norocul meu a fost că eram foarte slăbită şi bolnavă, iar afară erau -30 grade Celsius. Aveam 35 de kilograme şi tocmai fusesem operată de o doctoriţă rusoaică, prizonieră şi ea, la un braţ. Toţi deţinuţii care se puteau ţine pe picioare au plecat, căci soldaţii SS le-au spus că pot să facă acest lucru. Am auzit că toţi au fost împuşcaţi cu mitraliera, lîngă o pădure. Nemţii au vrut să arunce lagărul în aer, de aceea au lăsat restul prizonierilor aici“, îşi aminteşte Piroska. Greşeala comandantului SS a fost că i-a obligat pe deţinuţii polonezi să îngroape minele din jurul lagărului. Aceştia au luat legătura cu Rezistenţa, şi, lucrînd toată noaptea au reuşit să le dezamorseze. La ora miezul nopţii au venit şi soldaţii ruşi, iar Crucea Roşie s-a ocupat de cei bolnavi. Supravieţuitoarea infernului îşi aminteşte că, în lagăr, după eliberare, au rămas în jur de 2.000 de persoane, care au scăpat astfel cu viaţă. Din păcate, sora ei, Edit, chiar după ce a fost eliberat lagărul unde a fost închisă, a murit otrăvită. Aproximativ 10.000 de oameni au murit atunci după ce au mîncat pîine cu cianură, pregătită de soldaţii nazişti pentru armatele aliate. Acum, privind în urmă la toate suferinţele îndurate, nonagenara este convinsă că numai credinţa în Dumnezeu a ţinut-o în viaţă. Sosită în România, după un an s-a măritat cu primul soţ care şi el a supravieţuit unui lagăr de concentare. Şi-a continuat studiile la Cluj şi a devenit directoare de bancă. În 1984, după mai mulţi ani de la moartea primului soţ, s-a căsătorit pentru a doua oară. Deşi nu a putut niciodată să aibă copii, din cauza sănătăţii distruse în lagăr, doamna Piroska îi mulţumeşte lui Dumnezeu pentru viaţă.

Foame şi moarte în lagărul Lichterwort

• În 1944, Aurelia Traubkatz a fost închisă într-un lagăr de exterminare din Germania nazistă, unde, timp de un an şi jumătate, a îndurat suferinţe greu de imaginat. Mama, bunica, şase surori şi doi nepoţi i-au murit la Auschwitz Cînd a intrat în lagărul Lichterwort, Aurelia cîntărea 53 de kilograme, iar cînd a ieşit pe poart avea doar 28 de kilograme. „Era un lagăr de exterminare, nu de muncă. Toţi ne-am dat seama de acest lucru încă de la început. În fiecare zi, fără nici o excepţie, mureau cîte 30-35 de persoane. Se ştia că cine lipseşte de la apel dimineaţa nu mai este viu. Din căruţa cu coviltir se vedeau morţii aşezaţi grămadă, unii peste alţii, cu mîinile şi picioarele atîrnînd în afară. Nu ştiu unde au fost aruncaţi. Probabil că într-o groapă comună“, povestea în octombrie ‘99, încă sub impresia cutremurătoarelor amintiri, supravieţuitoarea Holocaustului. Noaptea dormeau pe paie aruncate direct pe cimentul rece. Raţia de hrana era formată dintr-o ciorbă plină cu viermi, făcută din sfecla tocată pentru animale, şi cîte o pîine neagră la 10 persoane. „Prima dată am aruncat ciorba, scîrbită. Însă, de a doua zi, fiecare fărîmă de mîncare mă ajuta să rămîn în viaţă“, ne-a povestit Aurelia. Uneori, în cîte o vineri, primeau un catof fiert. „În cazul în care cartoful era mare, ne dădeau doar jumătate din el. Ne era tot timpul foame. Cînd au venit ruşii şi au deschis poarta lagărului aveam febră tifoidă, eram numai piele şi os, aveam gura strîmbă şi eram plină de păduchi. Lîngă poartă erau oameni şi cai morţi, bălţi de sînge. Nimănui nu îi păsa, toţi doream să ne depărtăm cît mai mult de lagăr“, povesteşte supravieţuitoarea. Toţi evreii care au fost eliberaţi au fost nevoiţi să se descurce singuri şi să se reîntoarcă la casele lor tîrîndu-se pe teritoriul Germaniei naziste. Au cerşit mîncare ca să nu moară de foame. Foarte mulţi dintre prizonierii rămaşi în viaţă au înnebunit după cîteva săptămîni.

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit ďż˝i de prietenii tďż˝i!

Comentarii: