Vînzătoarea de noroc

×

ďż˝
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

Dimensiune font:

Autor: Camelia Onciu, 20.02.2009

• Elena Olteanu, cea mai veche vînzătoare de lozuri din Braşov, a purtat noroc multor oameni, dar ea a avut numai ghinioane în dragoste

Cine n-a tras un loz în speranţa că pliculeţul de hîrtie îi va aduce marele cîştig? Cine n-a chibiţat înainte de a-l deschide, în căutarea unor indicii care să „arate“ dacă e cîştigător? Cine n-a luat o sumă mică sau mare de bani, desfăcînd lozurile capsate sau răzuind biletele colorate? Practic, nu e român să nu-şi fi încercat norocul la loteria instant. Găseai tonete peste tot, în gară, pe Republicii, în magazine. Vînzătoarele îşi aşteptau clienţii la măsuţele lor de picnic, iarna, echipate ca pentru cele mai mari geruri, vara, cu pălării de paie. Mai nou, tonetele au fost desfiinţate. Vînzătoarele ambulante îşi vînd lozurile prin restaurante. Braşovenii le cunosc, sînt aceleaşi doamne care îi îmbie să aleagă lozul cu noroc. Uneia i se spune Bunicuţa. Nu pentru vîrsta ei, ci pentru că e cea mai veche vînzătoare de lozuri din oraş. „De 20 de ani vînd iluzii. Sînt norocoasă pentru alţii, dar nu şi pentru mine“, oftează Elena Olteanu, femeia care trăieşte modest, deşi i-a făcut bogaţi pe mulţi braşoveni.

20 de ani, cu lozuri în geantă

Să vinzi lozuri nu e lucru uşor. Mai ales azi, cînd la modă e loto 6 din 49. Cînd se cîştigă chiar şi pe Internet. E o anume inginerie să ştii cum intri în restaurant, să te apropii de oamenii de la mese fără să le strici buna dispoziţie, să le fluturi pe sub nas un evantai de tichete şi să-i mai şi convingi să cumpere. Ca să vinzi noroc, trebuie să ai şi tu noroc, ca vînzător. Dacă ai dat primul loz şi clientul l-a nimerit cîştigător, sar toţi de la mese să-şi încerce şansa. Toată strategia de a vinde tentaţii, speranţe, visuri, se învaţă în timp. Elena Olteanu e cea mai pricepută, citeşte omul de cum îl vede. Experienţa ei vine nu numai din cei 20 de ani petrecuţi tot cu lozurile în mînă, ci şi dintr-un fler special care i-au adus renumele de vînzătoarea cea mai simpatică, amabilă, glumeaţă şi aducătoare de noroc din Braşov.

De la bilete de troleibuz, la lozuri

Elena are 61 de ani, dar arată de vreo 45. Poate şi fiindcă face multă mişcare. N-are încotro, asta îi e meseria, zilnic face cîţiva kilometri pe jos între restaurantele din centru şi cele din cartiere. A venit în Braşov în 1964, de la Vama Buzăului, satul Acriş. Se măritase cu un maistru care lucra la Steagul Roşu. „Auzise că mama are patru fete cuminţi şi gospodine şi m-a cerut tocmai pe mine.
Nu-mi plăcea de el, dar pînă la urmă am zis «Hai!». Am stat prin gazde, pe urmă am primit o cameră în căminul de tineret, după ce ne-am dus în audienţă la sindicatul uzinei“, povesteşte ea cum şi-a început viaţa la Braşov. A lucrat la Republica, la Steagu, chiar şi la ITB, ca taxatoare. Cîştiga puţin, aşa că, de la biletele de troleibuz, a trecut la cele cîştigătoare. S-a prezentat la un concurs şi a fost angajată la Loto Prono. A făcut practică în gară, cu o vînzătoare experimentată. „Ia măsuţa şi coboară la scări!“, i-a zis colega ei mai veche în branşă. „M-am întors cu toate lozurile vîndute, plus ciubuc“, îşi aminteşte ea de vremurile cînd clienţii erau mult mai generoşi decît cei de azi.

A dat bani, maşini şi apartamente

Pe atunci, nu erau tichete instant, de răzuit, ci numai plicuri cu capse. Cu 3, cu 6 şi cu 10 lei. „Cum se apropia omul de măsuţă îi ziceam premiile: la cele cu 3 erau bani, la cele cu 6, bani şi autoturisme, iar la cele de 10 erau şi locuinţe. Am dat, la viaţa mea, toate tipurile de cîştiguri. Nu toate vînzătoarele au norocul ăsta. Am dat trei maşini Dacia, iar bani nici nu mai ţin minte cîţi!“, spune Elena. Pe cei care au tras „Necîştigător“ i-a consolat şi i-a încurajat să mai încerce. Sau le-a spus că au noroc în dragoste, dacă n-au la bani. A asistat şi la explozii de bucurie. Unii o luau în braţe, alţii plîngeau de bucurie. Oameni de afaceri, studenţi, pensionari, toate categoriile şi-au încercat norocul alegînd din inelul de metal cu zeci de pliculeţe oferit de braşoveancă. Uneori, bucuria era pentru sume mici, alteori, imense. „Loz în plic, Dai trei lei, cîştigi nimic!“. Aşa glumeau românii pe vremuri. „Nu pot să zic că e un secret, uneori pare atît de simplu să cîştigi, alteori joci o viaţă şi nu te alegi cu profit! Mai greu e să vinzi, marfa pe care o ofer eu e o iluzie“, crede vînzătoarea.

Vremuri cu noroc

De obicei, cine trăgea un loz cîştigător investea o bună parte din cîştig cumpărînd alte lozuri, în speranţa că e ziua cea mare şi se va îmbogăţi. Elena a avut astfel de clienţi care au lăsat-o fără marfă. Adică, nici mai mult nici mai puţin de 10-15 pungi cu lozuri, fiecare pungă fiind de 100, 300 şi 900 de bucăţi, după valoare. „Mergea loteria foarte bine. La nunţi, botezuri, loteria plătea taxă ca vînzătorul să intre cu lozuri. Şi vindeai, nu glumă! Mesenii se luau la întrecere care are noroc mai mare. Azi, e exact pe dos. Mirele îmi zice: «Dacă vii dumneata cu lozurile, nu-mi mai dau mie darul!» Dar nu-i aşa, omul joacă, e o provocare, şi important e să joci. Dacă nu joci, nu cîştigi“, repetă ea sloganul arhiştiut. Cînd au apărut biletele răzuibile, a fost mare nebunie. „Cu răzuitul, nu mai plecam acasă. În cîteva zile, îmi făceam planul pe două luni. Avea lumea bani, azi cine-şi mai permite să-şi facă plăcerea asta?“, se întreabă Elena, care, de multe ori, cînd îşi termina norma, lucra şi pentru colegii bolnavi, din zori pînă seara tîrziu.

Lozul cel mare l-a dat pe datorie

O dată, un client care a cîştigat o sumă mare, i-a dat bani să se ducă acasă cu taxiul. Alte dăţi, de bucurie, norocoşii îi făceau cinste cu o friptură, sau îi băgau în buzunar nişte bani. „Dar cei mai mulţi îmi mulţumeau cumpărînd din nou. Şi azi mă întîlnesc cu vechi clienţi care au tras de la mine un loz mare şi îmi zic că se roagă la biserică pentru sănătatea mea. Alţii îmi zic: «Hai să iau un loz pentru mata, că ai îngheţat de tot». Sau «Mă mai ţineţi minte? Dumneavoastră mi-aţi dat o maşină“. Mă bucur pentru fiecare“, mărturiseşte ea, amintindu-şi de nişte studenţi cărora le-a schimbat viaţa. Erau la o bere în „Groapă“, fără bani şi cam amărîţi. Ea le-a oferit un loz. Au pus mînă de la mînă, dar n-au reuşit să strîngă toţi banii. „Lasă că pun eu restul de la mine“, le-a zis vînzătoarea. Lozul a fost cîştigător. Şi nu oricum, le-a adus băieţilor o sumă mare de tot. Cam cît 50.000 de lei de azi. „M-am întîlnit cu ei după cîţiva ani. Mi-au povestit că, din banii ăia şi-au plătit facultăţile şi ajunseseră toţi ingineri. «Aţi pus diferenţa cu suflet», mi-au zis. Şi-acum îmi dau lacrimile cînd îmi amintesc de bucuria lor“, povesteşte Elena.

Concursuri de vîndut lozuri

Felul ei de a fi, amabilitatea şi vigilenţa, au salvato de necazuri. Niciodată nu a fost jefuită, deşi umblă cu bani mulţi la ea. „Nu era simplu. Dacă mă fura, puneam de la mine. N-am păţit-o niciodată, nici la tonetă, nici de cînd vînd prin restaurante“, spune vînzătoarea. O vreme a lucrat la tonetă, cu un radiator la picioare care-i mai ardea şi hainele. Oricum, tot frig era. „Ne rotau tot oraşul, cîte o lună la o tonetă, ca fiecare să cîştige la fel, după cum era vadul. Erau şi inspectori de teren, nu puteai lipsi. Am prins şi zile bune, şi zile rele. Am luat şi diplome, vaze, premii în bani“, se laudă ea cu consursurile pe care le-a cîştigat pe oraş sau judeţ. Fiecărui concurent i se dădea cîte un sector de oraş în care trebuia să vîndă cît mai multe lozuri într-un interval de timp stabilit. Revoluţia a prins-o la Capitol, cum altfel, decît vînzînd lozuri? Oamenii au recunoscut-o şi au suit-o pe tanc. A strigat şi ea „Libertate!“, dar „nu-s revoluţionară, nimeni nu mi-a zis că sînt“.

„Nu vrem lozuri, avem bani destui“

Astăzi, Elena este la fel de vioaie ca acum 20 de ani. Bate oraşul în lung şi-n lat, oferind braşovenilor speranţa unui cîştig neaşteptat. Dar, ca orice sector al economiei, şi lozurile au fost afectate de criză. Se cumpără tot mai puţine, uneori nu face vînzare mai mare de 30 de lei pe zi. Oamenilor li se par mulţi 2,5 sau 3 lei. „Cei mai zgîrciţi şi cei mai fandosiţi sînt bogaţii. Dar şi cei mai aroganţi - cînd îmi spun să nu-i mai deranjez, că au bani destui. E o artă cum intri, cum te apropii de restaurant, dar e o artă şi să ştii să ieşi“, explică vînzătoarea. Lucrează dimineaţa cîteva ore, cînd se deschid restaurantele. La prînz, vine acasă, mănîncă, îşi mai face treburile. Seara, îşi ia geanta cu lozuri şi pleacă din nou pe teren. Merge pe la toate restaurantele din centru, apoi vine pe jos, din local în local, pînă la Ceasul Rău şi, uneori, pînă în Astra. Lumea o cunoaşte. Dar şi ea cunoaşte lumea. Are o memorie vizuală de invidiat. Şi picioare neobosite. „Puteam ajunge în Cartea Recordurilor tot mergînd pe jos“, glumeşte braşoveanca.

N-a avut noroc

A ieşit la pensie, dar a cerut să fie lăsată să mai vîndă lozuri. Şi fiindcă îi place meseria asta, dar şi pentru bani. Locuieşte într-o garsonieră şi face economie la gaz. Dă drumul la căldură mai rar, doar-doar o fi mai mică factura. Cheltuieşte o grămadă şi cu medicamentele pentru reumatism, hipertensiune şi cardiopatie ischemică. Dar nu se lasă doborîtă nici de necazuri, nici de vîrstă, e pe teren, la datorie, zi de zi, uneori pentru un cîştig modest. Cînd are cîte o zi ghinionistă, o ajută ospătarii. „Hai, bunică, hai, mamaie, că luăm noi nişte lozuri!“. Tot ospătarii o salvează cînd clienţii ei sînt străini. „Nu ştiu ce vorbesc pe limba lor, dar îmi traduc băieţii. Nici valuta n-o pricep, tot ei le schimbă banii“, povesteşte Elena. Are doi băieţi şi o fată, plus doi nepoţei. Dar în garsonieră e singură. Primul bărbat i-a murit, de alţi doi a divorţat. „Am fost norocoasă doar pentru alţii, eu n-am avut noroc în viaţă“, oftează cea mai veche vînzătoare de noroc din Braşov.

Poanta cu lozul în plic

• În puterea nopţii, un bărbat adormit aude, ca prin vis, o voce şoptindu-i: „Du-te şi cumpără un loz în plic!“. Se uită buimac în jur, apoi adoarme la loc. Dar vocea se aude din nou, pînă cînd omul începe să creadă că tocmai a primit un semn de la Dumnezeu. Trage pe el o haină şi se repede la primul chioşc deschis nonstop. Cînd să intre, aude din nou vocea: „Nu de aici“. Aleargă la următorul chioşc din drum, de unde vocea îl goneşte mai departe. Cutreieră astfel jumătate din oraş, pînă cînd ajunge într-o străduţă înfundată. Vocea îl îndeamnă: „De aici!“. Bărbatul aleargă, pune mîna pe un loz în plic, dar vocea îl opreşte: „Nu-l alege pe acesta!“. Apucă altul, vocea din nou: „Nici pe acesta!“. Cu degetele tremurînde, bărbatul atinge un loz de la marginea mesei, iar vocea spune: „Da, cumpără-l pe acesta!“. Bărbatul plăteşte lozul şi, în culmea fericirii, aleargă acasă. Se aşază pe marginea patului şi îl desface încetişor, savurînd fiecare clipă. Apoi, un urlet deznădăjduit: „Necîştigător!“. La care vocea: „Ptiu! Iar n-am nimerit...“

55 de ani de loz în plic

• Şansa îmbogăţirii peste noapte i-a fascinat întotdeauna pe oameni. În secolul XVIII, neavînd un sistem propriu de joc, românii au jucat la loteriile din străinătate. Loteria în România a început în 1793, aprobată de domnitorul Alexandru Moruzi. În anii următori, tot mai mulţi particulari au căutat să obţină autorizaţii pentru desfăşurarea de loterii. Mirajul cîştigurilor i-a cuprins pe români. Prin Legea Loteriei de Stat promulgată de regele Carol I în 1906 se conferea Loteriei Române „un loc important în eforturile de ameliorare a stării de sănătate şi igienă a poporului român“. În perioada crizei economice, jucătorii erau ademeniţi să joace în grup: „Cu o cheltuială de 200 de lei, costul unui sfert de loz, nimeni nu este mai sărac. Însă cu lozul în buzunar aveţi şansa de a scăpa de griji pentru totdeauna“. În regimul comunist, au apărut tot mai multe tipuri de jocuri şi sisteme. Cel mai drag joc de noroc al românilor, invenţia Epocii de Aur, a fost însă lozul în plic, apărut în 1954, care ofereau cîştiguri pe loc: autoturisme Moskvici, Trabant, Dacia sau Skoda, excursii în străinătate, obiecte de uz casnic, locuinţe proprietate personală. Lozurile erau nişte tichete împăturite şi capsate, colorate diferit, în funcţie de preţ. Biletele acoperite de o peliculă sub care, prin răzuire, stă şansa sau ghinionul, au luat locul vechilor lozuri în plic.

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit ďż˝i de prietenii tďż˝i!

Comentarii: