Istoria zbuciumată a leului românesc

×

ďż˝
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

Dimensiune font:

Autor: Oltiţa Stiuj, 30.01.2015

• În ultimele zile, ruda săracă a monedelor de pe acest continent, este şi bătaia de joc a francului elveţian, deşi acum 148 de ani, cînd se năştea leul românesc, erau două monede respectabile, perfect egale în putere

Odată cu intrarea României în UE, 2015 ar fi trebuit să fie anul în care leul nostru urma să se pensioneze, după aproape 150 de ani de istorie agitată. Iată însă că, deşi leul românesc dă semne de oboseală şi boală grea, trebuie să-şi facă treaba încă patru ani cel puţin. Adică, pînă va împlini 152 de ani. Un secol şi jumătate de viaţă în care a mai fost numit cînd „leu vechi“, cînd „leu nou“ şi chiar „leu prost“, ba şi „leu greu“ în 2005. A avut şi zile bune, dar a cunoscut mai mult vremuri tulburi şi crize din care a ieşit jigărit sau umflat artificial cu pompa băguboasei inflaţii. Bietul nostru leu este azi ruda săracă a monedelor de pe acest continent. În ultimele zile este şi bătaia de joc a francului elveţian, deşi acum 148 de ani, cînd se năştea leul, erau două monede respectabile, perfect egale în putere.

Talerul-leu, tatăl leului

Leul nostru, născut acum 148 de ani, a supravieţuit unor perioade tulburi în viaţa lui. S-a devalorizat, şi-a mai revenit cîte puţin, şi-a schimbat chiar înfăţişarea uneori, a devenit mic şi neputincios, a stagnat, dar şi-a păstrat numele. Una peste alta, i-a mers, precum românului, cînd mai bine, cînd mai rău. De ce se numesc banii românilor lei? La mijlocul secolului al XVII-lea, într-o perioadă de declin politic pentru Ţara Românească şi Moldova, piaţa monetară era inundată de monede străine. Cea mai cunoscută era talerul olandez (leeuvendaalder), care avea gravat pe una dintre feţe un leu. „Leii olandezi“ au fost folosiţi mai bine de un secol. Talerul-leu, o monedă de argint, a fost menţionată într-un document din anul 1581. Popularitatea talerilor-lei a fost atît de puternică, încît au fost identificaţi de oameni cu noţiunea de ,,bani“ chiar şi după după ce moneda aceea a dispărut. Şi asta cam două veacuri.

Primul leu era din argint

Cert este faptul că, spre sfîrşitul epocii medievale, leul era o monedă din argint, care valora 133 de bani, sau aspri. Era socotită cît două treimi dintr-un galben. Adică 1 galben era egal cu 1,50 lei. Leul nu prea putea concura cu galbenul, monedă valoroasă din aur, cunoscută şi sub numele de ughi. Un document emis în Moldova, în 1679, cobora valoarea leului în raport cu galbenul, arătînd că 12 galbeni valorau cît 20 de lei ceea ce însemna un curs de 1 galben la 1,66 lei. Valoarea galbenului, comparativ cu leul din argint, a crescut însă continuu pînă la începutul epocii moderne.

Monedă naţională după Unirea lui Cuza

În cursul secolului al XVIII-lea, leii erau mai mult o unitate monetară imaginară. 500 de lei formau o „pungă“ de bani, punga fiind unitatea de măsură în care se calcula tributul ţării către sultan. 36 de mii de pungi alcătuiau o „hazna“, adică un tezaur. Unirea Moldovei şi Munteniei în anul 1859 şi formarea statului modern român a avut ca obiectiv fundamental modernizarea şi dezvoltarea economico-socială. Era nevoie de reforme. Pe lîngă reforma agrară şi cea a sistemului de credit, s-a făcut şi reforma sistemului monetar. Pentru că în domeniul monetar domnea anarhia şi specula de monede. Iar România, ca stat nou, nici nu avea o monedă naţională. Leul era doar unitate de calcul, iar pe piaţa românească circulau peste 80 de monede străine.

Primul leu de o sută de bani

La 22 aprilie 1867 a apărut legea care consfinţeşte înfiinţarea primului sistem monetar românesc. Tot atunci se naşte şi Leul, ca monedă naţională. Valoarea leului a fost stabilită la 100 de bani, renunţîndu-se la vechea împărţire conform căreia un leu număra 40 de parale. Un leu echivala cu un franc francez. Monedele de 5, 10 şi 20 de lei erau din aur, iar cele de 1 şi 2 lei, precum şi cele de 50 de bani, denumite popular „bancuţe“, erau din argint. Monetăria statului s-a înfiinţat în 1870, ceea ce a făcut ca primele monede să fie bătute la Birmingham şi la Bruxelles. În 1868, s-a emis prima monedă românească de aur cu nominalul de 20 lei, într-un tiraj de doar 200 de exemplare. Leul era bătut din aur şi din argint şi, pe baza legii din 1867, s-au pus în circulaţie, alături de leii metalici, şi nişte bilete de tezaur cu valoare nominală exprimată în lei. Aceste însemne băneşti au fost emise printr-o lege din 1877 şi au fost numite „bilete ipotecare“, fiind ulterior înlocuite cu bancnotele. Biletele ipotecare aveau valorile nominale de 5 lei, 10 lei, 20 lei, 50 lei, 100 lei şi 500 lei şi erau emise de către Ministerul de Finanţe, pentru a obţine fondurile necesare susţinerii financiare a Războiului de Independenţă.

Leul românesc, la egalitate cu francul

România era conectată la sistemele moderne europene şi, pînă la Primul Război Mondial din 1916, a avut una din cele mai puternice monede ale continentului. Ca şi francul francez şi francul elveţian, leul românesc se raporta astfel: 1 dolar era egal cu 5,18 lei, o marcă germană făcea 1,24 lei, iar o liră sterlină însemna 25,25 lei, toate aceste raporturi bazate pe echivalenţa metalului preţios pe care îl conţineau prin acoperirea din tezaur. În perioada de patru decenii pînă la 1914, leul acelor vremuri a fost cel mai puternic şi a avut cea mai mare stabilitate din toată istoria economică a ţării.

Banii de război

În timpul Primului Război Mondial, monedele din aur şi argint au fost tezaurizate, rămînînd în circulaţie doar bancnotele, devenite neconvertibile, şi banii divizionari. La bancnotele emise de Banca Naţională a României, care se înfiinţase în 1880, s-au adăugat „banii de război“ emişi de ocupanţii germani prin Banca Generală şi puşi în circulaţie, tot sub denumirea de lei, în teritoriile ocupate de ei.

Prima bancnotă de 5.000 de lei

După Marea Unire din 1918, printr-o nouă reformă monetară, derulată între 1920 şi 1921, circulaţia leului a fost extinsă în toată România Mare. În contextul crizei economice mondiale, prin 1929 leul s-a depreciat substanţial ajungînd printre cele mai slabe monede europene. În 1919, preţurile crescuseră de aproape nouă ori faţă de 1914 şi de aproape 19 ori în 1922. În 1926 a ajuns la cel mai scăzut nivel, înregistrîndu-se o depreciere de 42 de ori. În anul 1926, Banca Naţională împreună cu autorităţile române începe pregătirile pentru stabilizarea leului, operaţiune care s-a realizat abia la începutul anului 1929. Din 1924 şi alte state au încercat să-şi întărească moneda prin reforme monetare: Germania, Suedia, Austria, Anglia, Italia, Belgia, Polonia, Franţa, Danemarca şi Norvegia. Stabilizarea din 1929 a păstrat semnele monetare de pînă la 1918 şi a adus în circulaţie bancnote noi, de 500, 1.000 şi 5.000 de lei.

Hîrtia de 5 milioane de lei

Încheierea perioadei de criză, în anul 1933, a prins leul în continuă alunecare. În 1936, Banca Naţională a confirmat o depreciere oficială cu 38%. În 1940, leul înregistrase o devalorizare de 10%, faţă de momentul stabilizării din 1929, pe fondul cheltuielilor implicate de cel de-al Doilea Război Mondial. Cantităţi imense de hîrtie monetară au fost puse în circulaţie, fapt ce a determinat creşterea inflaţiei de peste 8.500 de ori în 1947, faţă de 1938. Atunci, biletele de bancă emise de BNR au înregistrat cele mai mari valori nominale: 10.000, 100.000, 1.000.000 şi 5.000.000 de lei. În timpul şi după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial leul s-a prăbuşit dramatic. Un dolar însemna 966 lei în 1941, 4.830 lei în 1944, 179.676 lei în 1946 şi 6.055.854 lei în 1947.

Bani cu chipul regilor

Chipurile regilor care s-au succedat au rămas întipărite pe aversul monedelor. Pe cele de 20 şi de 100 de lei, din aur, din 1922, era întipărită efigia regelui Ferdinand, încununat cu frunze de laur. Chipul de copil al micului rege Mihai, de pe monedele de 5 şi de 20 de lei, din 1930, a fost apoi înlocuit cu cel al tatălui său, Carol al II-lea. Efigia regelui Carol al II-lea a fost executată pe leii româneşti dintre 1930 şi 1940 de gravori cunoscuţi ai vremii precum André Lavrillier, Ion Jalea şi Haralambie Ionescu.

1947 a adus naţionalizarea

După cel de-al Doilea Război Mondial, care a afectat sănătatea tuturor economiilor, noi reforme monetare s-au produs în Corsica, Franţa, Belgia, Olanda, Danemarca, Norvegia, Cehoslovacia. Majoritatea au recurs la înlocuirea vechilor hîrtii cu altele şi au speculat această decizie reducînd din masa banilor aflaţi în circulaţie. În România, reforma monetară s-a produs în anul 1947 sub dominaţia regimului comunist. Prin decizia BNR, paritatea de schimb leu/dolar a fost stabilită la 150 lei pentru un dolar SUA. „Leii noi“ erau preschimbaţi contra a 20.000 lei vechi, dar în limita unui plafon. Rezultatul stabilizării din 1947 a constat în reducerea însemnelor monetare în circulaţie la 1.377,6 milioane lei de la 48.451 miliarde lei, într-o singură zi. Reevaluarea, făcută peste noapte, a venit fără vreo avertizare prealabilă şi fără posibilitatea ca aceia care aveau economii să-şi valorifice banii. Comuniştii au lovit astfel în ţăranii cu stare, în industriaşi, comercianţi şi în orice român care avea o brumă de economii. După naţionalizare, puteai vedea copii jucîndu-se cu vechile bancnote de un milion, devenite hîrtii fără valoare.

Leii socialismului

Preţurile au continuat însă să urce, iar inflaţia să crească, ceea ce a determinat autorităţile comuniste să recurgă, cîţiva ani mai tîrziu, la o nouă stabilizare. În 1952, statul socialist face o nouă stabilizare monetară, în scopul declarat de a reduce surplusul de monedă aflată în circuţie. Preţurile şi veniturile populaţiei s-au redus atunci de 20 de ori. Au fost introduse în circulaţie monedele de 1, 3, 5, 10 şi 25 de bani şi bancnote din hîrtie de 1, 3, 5, 10, 25 şi 100 lei. Stabilitatea impusă de economia socialistă a fost menţinută pînă în 1990. Cotaţia leului în raport cu dolarul a fost între 12 şi 18 lei. Deşi preţurile au variat nesemnificativ în tot acest timp, totuşi, în România exista o inflaţie mascată, în special în anii ’80, protejată de lipsa de bunuri şi servicii de larg consum. Reformele monetare din 1947 şi 1952 nu au conferit leului convertibilitate. În 1966 s-au emis monede şi bancnote cu noua denumire a statului: Republica Socialistă România, acestea rămînînd în circulaţie pînă după Revoluţia din 1989.

Săraci cu milioane de plastic

Între 1990 şi 2003 se emit aproape an de an noi monede şi bancnote. Prima emisiune monetară post-revoluţionară este cea a monedei de 10 lei 1990. Inflaţia este galopantă. Apar apoi, în ordine, bancnotele de 500 lei (1991 - două emisiuni), 1.000 lei (1991), 5.000 lei (1991), 200 lei (1992), 500 lei (1992 - două filigrane), 1.000 lei (1993), 5.000 lei (1993) şi 10.000 lei (1994). Mai departe, au apărut, în ordine, bancnotele de 50.000 lei (1996), 1.000 lei (1998), 5.000 lei (1998), 100.000 lei (1998), 10.000 lei (1999) şi 50.000 lei (2000).
Bancnota de 50.000 lei a avut două variante asemănătoare (1996 şi 2000 - diferenţa era la desen- vioara de lîngă portretul lui George Enescu, ca element de siguranţă). În 1999 a fost emisă, serie restrînsă, şi o monedă de 500 lei „Eclipsa Solară“ din Aluminiu-Magneziu (AlMg3), cu diametrul de 25 mm. În 1999, România devine prima ţară din Europa care emite bani pe suport de plastic (polimer). Este de remarcat faptul că bancnota de 1.000.000 de lei a intrat în Cartea Recordurilor - fiind bancnota de plastic cu cea mai mare valoare nominală din lume. Pînă azi, Ro mânia e singura ţară din Europa care foloseşte bani din plastic. Asemenea bancnote se mai pot întîlni în Asia şi Australia.

Leul cu patru zerouri tăiate

Noua unitate monetară a României intră în viaţa noastră la data de 1 iulie 2005, cînd leul românesc a pierdut ultimele 4 zerouri, prin denominare (reevaluare) la rata de 1 leu nou pentru 10.000 lei „vechi“. De data asta, schimbarea s-a făcut pe îndelete, fără limită. Pînă la 31 decembrie 2006 au circulat în paralel şi vechile însemne monetare, emise în perioada 2000-2003. În acest moment, bancnota cea mai valoroasă este cea de 500 de lei. Ieri, cursul euro a fost de 4,4 lei. Şi, la aproape 150 de ani de cînd francul elveţian era egal cu leul românesc, azi francul elveţian este cotat la 4,2748, după ce în 23 ianuarie atinsese un maxim istoric de 4,5817 lei.

Bani care au circulat pe teritoriulRomâniei

Drahma histriană
Drahma de la Istros (cca. 480 î.Cr.) este cea mai veche emisiune monetară din spaţiul românesc. În regiunile locuite de triburile geto-dacice, au mai circulat stateri şi tetradrahme emise de Filip al II-lea, Alexandru cel Mare, Lysimach, drahme de la Apollonia şi Dyrachium şi tetradrahme bătute de provincia romană Macedonia Prima şi de oraşul Thasos.
Kosoni
În secolul al II-lea î.Hr. în Dacia a pătruns masiv denarul republican roman, fapt ilustrat de marele număr de tezaure descoperite.
Taler - Leu
La 22 aprilie 1867 a fost adoptată „Legea pentru înfiinţarea unui sistem monetar şi pentru fabricarea monedei naţionale“, iar leul a devenit moneda naţională, fiind împărţit în 100 de bani. La început s-au emis numai monede de aramă, cu valoarea nominală de 1, 2, 5 şi 10 bani.

Primii bani

• Primele forme de schimb monetar pe actualul teritoriu al ţării noastre au apărut la sfîrşitul epocii bronzului, sub formă de pumnale, vîrfuri de săgeţi sau alte mărfuri. Primele semne monetare, bani de metal, de bronz şi argint, au fost bătute cu peste 2.500 ani în urmă. Astfel de monede au fost descoperite la Histria, Callatis, Tomis, colonii greceşti din Dobrogea, sub numele de drahme. Cîntăreau peste 8 grame de argint. Aceste monede reprezintă geneza primului sistem monetar autohton pe teritoriul României.

O lescaie şi-o para

• Dintre monedele care au circulat la noi în Evul Mediu, cîteva au rămas în istorie cu numele. Sînt pomenite în expresii des folosite, deşi mulţi dintre noi nu se întreabă cum ne-am ales cu aceste cuvinte. De pildă, expresiile „n-am o lescaie“ sau „nu dau o lescaie“ se referă la o sumă infimă, fără valoare, care era reprezentată de o lescaie (lascaia). Lescaia a circulat în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi era o monedă de valoare mică, intermediară între ban şi para. Şi paraua, o monedă mică, turcească, din argint, a rămas în limba românilor. Care spun adesea despre ceva neînsemnat că nu face nici cît „o para chioară“.

„Ortul popii“, o datorie de onoare

• Pe vremuri „a da ortul popii“ era o datorie de onoare. Şi nu însemna că treci pe lumea cealaltă, ca acum, ci că trebuie să dai un ort preotului. În numismatica medievală, ortul era o monedă de argint, des întrebuinţată la noi în tranzacţiile comerciale. Ca o ultimă datorie de onoare ce trebuia plătită, un ort era suma care trebuia achitată preotului pentru orice înmormîntare.

Falsificatori judecaţi la Braşov

• Banul, „ochiul dracului“, i-a împins întotdeauna pe oameni la fapte ilegale. Falsificarea banilor, de pildă, este atestată încă din Evul Mediu, cînd contrafacerea unor monede era favorizată de desele emisiuni noi apărute. O însemnare veche arată că domnul Radu cel Mare (1495-1508) a făcut o intervenţie către braşoveni pentru a le cere să elibereze un supus al său ce fusese acuzat de fals fără a fi el vinovatul. „Pe cei ce vor fi făcut acei aspri îi vom afla noi şi îi vom pedepsi, cum li se cuvine după lege“, asigura domnitorul.

Cît costa pîinea în 1877 şi 1912

• În 1877, o pîine costa 0,24 lei, 0,23 lei în 1900 şi 0,26 de lei în 1912. Zahărul s-a scumpit de la 1,25 lei, în 1877, la 1,13, în 1900, dar costa numai 0,95 lei în 1912. Brînza de oi era 0,60 de lei kg în 1877, 1,05 lei în 1900 şi 1,48 lei în 1912. Carnea de porc se vindea cu doar 0,55 de lei în 1877, dar cu 1,34 lei în 1912. Un litru de vin a urcat de la 0,47 lei la 0,90, între 1877 şi 1912. Tutunul era un produs scump. În 1877 costa 12,15 lei, iar în 1912 se vindea cu 12,50 lei punga.

Lefurile anului 1900

• În anul 1900, un ministru primea lunar o leafă de 2.500 lei. Un colonel cîştiga 800 lei pe lună, un căpitan doar 330 lei. Şi pe-atunci, tot învăţătorii erau printre slujbaşii cel mai prost plătiţi. Un dascăl de la sat primea 90 lei, iar la oraş, 225 lei pe lună. Un profesor de liceu cu gradaţie, după materia predată, era plătit între 950 şi 420 lei. Cel mai prost se plătea însă munca ţărănească. Un om luat cu simbrie primea între 0,80-1,20 lei pe zi sau între 20 şi 30 lei pe lună.

Monedele care l-au costat capul pe Brîncoveanu

• Pentru a sărbători 25 de ani de domnie, Constantin Brîncoveanu a bătut, în 1713, o serie de monede jubiliare, din aur şi din argint. Purtau pe avers efigia domnitorului cu numele său latinizat - Constantinus Bassaraba de Brankowan. Erau de fapt nişte medalii, nefiind destinate circulaţiei efective. Turcii au fost extrem de iritaţi de acest gest, care avea să constituie, puţin timp mai tîrziu, unul dintre capetele de acuzare împotriva domnitorului român. Ei au considerat că a fost o jignire adusă sultanului.

ďż˝n lipsa unui acord scris din partea Monitorul Expres, puteďż˝i prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacďż˝ precizaďż˝i sursa ďż˝i dacďż˝ inseraďż˝i vizibil link-ul articolului:

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit ďż˝i de prietenii tďż˝i!

Comentarii: