Cel mai vechi locuitor din Poiana Braşov

×

ďż˝
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

Foto: Bogdan Bălaş

Dimensiune font:

Autor: Camelia Onciu, 23.05.2014

• Printre primii braşoveni care s-au stabilit în staţiunea Poiana Braşov a fost şi Radu Scârneci, schior de performanţă al României
• Acum, la 88 de ani, el povesteşte despre cum s-a transformat Poiana Braşov dintr-o păşune cu căpiţe de fîn într-o staţiune montană de talie internaţională

Poiana Braşov este cartierul-staţiune al Braşovului. O zonă cu turism montan de nivel internaţional cu care ne mîndrim, fiindcă este cea mai căutată staţiune de schi din România, dar şi cea mai frumoasă. Mica aşezare cu vile şi hoteluri luxoase de astăzi a fost cîndva doar o păşune pentru oile şcheienilor. Nu exista nimic altceva aici, în afară de pichetul grănicerilor austro-ungari. În 1933, după ce saşii au ridicat cabana Ruia, prima clădire din Poiană, un braşovean şi-a ridicat o casă de locuit. Era ofiţerul Vasile Scârneci, primul braşovean cu reşedinţă permanentă în Poiana Braşov. Fiul lui, Radu Scârneci, locuieşte şi astăzi tot în casa construită de tatăl lui. Fiindcă şi-a trăit viaţa la înălţime, destinul lui a fost legat de munte. Radu Scârneci, schior de performanţă şi antrenor de schi, la cei 88 de ani ai săi, este cel mai vechi rezident din Poiana Braşov. Povestea lui este povestea staţiunii, aşa cum s-a ridicat ea în trei regimuri politice, pînă la înfăţişarea modernă de astăzi.

„Tata m-a adus în Poiană în rucsac“

„Aici am crescut, aici am trăit. Am văzut cum Poiana a crescut sub ochii mei“, spune Radu Scârneci. S-a născut în 1926, în Braşov. Tatăl lui, ofiţer vînător de munte, era şi un bun sportiv: multiplu campion naţional la atletism şi participant la Olimpiada de Iarnă, la St Moritz, în 1928. Peste 15 ani, şi Radu avea să participe la olimpiada din aceeaşi staţiune de iarnă. Familia Scârneci venea des prin Poiana Braşov, pentru drumeţie şi schi. Fiindcă iubeau această zonă, ofiţerul s-a gîndit să-şi facă aici o casă. A muncit la ea mai bine de un an şi, în 1934, a fost gata. „Pe vremea aceea, era doar cabana Ruia, casa de odihnă a saşilor. În perioada interbelică au apărut şi cîteva restaurante şi aşa-zise hoteluri. Primul restaurant românesc se numea «La Turcu» şi există şi azi, dar cu altă denumire. Proprietarul era mare crescător de cai şi aducea peşte de la Dunăre cu căruţa, între paie şi gheaţă. Cînd tata a făcut casa, mai era şi căsuţa «La Ristea», unde venea lumea la cele mai bune fleici. Deşi zona nu era amenajată ca staţiune, să ştiţi că lume era. Oamenii erau pe atunci mari amatori de drumeţii. Braşovenii mai ales. Dar veneau şi din Bucureşti. Străini, nu“, povesteşte seniorul care îşi aminteşte că de mic a cunoscut zona. „Prima dată, tata m-a adus în Poiană în rucsac“, îşi aminteşte Radu Scârneci. La şase ani a învăţat să schieze în Poiană.

Un copil care n-avea cu cine să se joace

Au continuat să trăiască în casa din Şchei, fiindcă micul Radu şi surioara lui trebuiau să meargă la şcoală. Însă locuinţa din Poiană era a doua lor casă şi destinaţia vacanţelor de vară şi de iarnă ale copiilor. Din păcate, acolo nu aveau cu cine să se joace. Singurii copii din Poiană erau ei. „Ne jucam cu cîinii sau cu copiii turiştilor“, îşi aminteşte el. Dar acest neajuns era compensat de multe alte bucurii: linişte, natură, sănătate, spaţiu de joacă mare cît vezi cu ochii. O fotografie din acei ani îi înfăţişează pe membrii familiei Scârneci pe schiuri în pustietatea muntelui. Nu aveau de unde să cumpere alimente sau alte lucruri trebuincioase şi le cărau din Braşov pînă la casa din Poiană, cu căruţa sau cu sania trasă de cai. Mai tîrziu, ajungeau acasă cu „Şenila“, care urca Drumul Vechi din oră în oră. Dar, în Poiană se descurcau şi cu ce le dădeau cele două vaci, porcii, găinile, raţele şi gîştele din gospodărie. Curent electric nu aveau.

Jamboreea cercetaşilor din 1936, primul bum al Poienii

„La Jamboreea cercetaşilor din 1936, a venit în Poiană chiar Carol al II-lea. Au venit şi englezi, polonezi, francezi. A fost primul bum în dezvoltarea zonei, pentru că pentru acel eveniment s-au introdus în Poiană curentul electric şi apa curentă. Pînă atunci, stătuserăm cu lămpi pe gaz şi apă de la fîntînă“, povesteşte seniorul. Au apărut şi alte case şi astfel au început să aibă vecini. Un fost primar, primul doctor român din Şchei, unul dintre fraţii cărturari Lapedatu. Erau căsuţe arătoase, niciuna nu mai există astăzi, după ce au fost naţionalizate, apoi demolate. Doar casa ofiţerului Scârneci mai există. Prima ridicată, ultima rămasă în picioare, însă în cea mai bună formă şi acum.

Un schior braşovean pe timbrul Olimpiadei tineretului

„Se schia şi oamenii veneau cu sutele să vadă săriturile la trambulină. A doua perioadă de dezvoltare a Poienei a fost în 1951, cu ocazia Jocurilor Mondiale Universitare de Iarnă, la care am participat şi eu. Atunci, România a avut primul campion, pe Mihai Bâră, iar Poiana a avut primul hotel, «Sportul», patinoarul, primul telescaun, funicularul schi-liftul, pîrtia de bob. S-a amenajat Pîrtia Lupului pentru coborîre, de categoria I“, povesteşte schiorul şi antrenorul de schi, comparînd acea perioadă cu modernizarea staţiunii ultimilor ani, cînd Poiana e de nerecunoscut, dotările sportive punînd Braşovul pe harta centrelor sportive cu standarde internaţionale, pentru orice nivel de performanţe în schi. Cu ocazia Jocurilor Mondiale, Poşta Română a tipărit şi un timbru dedicat competiţiei. Pe timbru apare chiar el, Radu Scârneci, singurul schior român căruia i s-a dedicat vreodată o marcă poştală. În acelaşi timp, Poiana din anii care au urmat era, ca şi astăzi, un loc de distracţie. „Nu găseai un loc în hotel pe vremea comuniştilor. Poiana era o mare atracţie pentru turiştii germani, şi din RFG şi din RDG. Azi hotelurile sînt goale. Odinioară, turiştii veneau pentru munte, cu mîncarea în rucsac. Azi, se bagă în cîrciumă sau fac grătare“, spune braşoveanul. El îşi aminteşte că, prin 1975, au apărut şi un dispensar unde lucrau doi medici, o alimentară, un oficiu poştal. Astăzi, toate aceste utilităţi sînt desfiinţate. Chiar dacă în Poiană au domiciliul nu cîţiva, ci aproximativ 300 de braşoveni.

„Casa mea e Poiana Braşov“

Poiana Braşov a fost şi mai este staţiunea preferată a demnitarilor pentru petrecerea vacanţelor. „Regele Mihai locuia chiar aici, lîngă noi. Venea fără escortă, mă întîlneam cu el pe pîrtie. Gheorghe-Gheorghiu Dej a dormit şi el aici, dar pe Ceauşescu nu-mi amintesc să-l fi văzut în Poiană“, mărturiseşte Radu Scârneci. Era prieten şi vecin cu Jacques Vergotti, ofiţerul de ordonanţă al Regelui Mihai. Casa lui din Poiană s-a numit mai tîrziu Vila „Luminiţa“, apoi Vila „Camelia“, proprietatea SRI. După ce a ieşit la pensie, Radu Scârneci s-a mutat definitiv în Poiană, în casa construită de tatăl său. Îi place viaţa la înălţime. În plus, e înconjurat de pădure. E obişnuit cu ursul, care într-o vreme, venea des la poarta lui sau chiar sărea gardul în curte. Cu căprioarele, veveriţele, mistreţii. Linişte a fost dintotdeauna în Poiană, linişte e şi acum, în ciuda puhoaielor de turişti. Aerul e curat. Vara e răcoare, iarna, temperaturile sînt mai blînde decît în oraş. Ce-şi poate dori mai mult? „Sînt cel mai vechi locuitor în viaţă din Poiana Braşov. Doar cu Nicu Gal ce mai pot schimba o vorbă din vechea generaţie. În Braşov cobor aproape în fiecare zi. Dar casa mea e Poiana Braşov“.

Primul rezident, erou în două războaie mondiale

• Vasile Scârneci (foto), tatăl lui Radu, a fost un ofiţer erou al armatei române, luptător în două războaie mondiale. Născut în Cohalm, lîngă Rupea, el a intrat în armata română în 1916, ca simplu soldat. Înrolat în Regimentul 3 Vînători, a fost rănit de două ori şi decorat cu „Virtutea Militară“. A fost avansat sublocotenent în rezervă, la propunerea ofiţerilor din regiment. În anul 1918, a devenit ofiţer activ la Regimentul Vînători de Munte. În al Doilea Război Mondial, a luptat în linia întîi, participînd la eliberarea nordului Bucovinei, la forţarea Nistrului, la urmărirea forţelor sovietice pe direcţia sud-est, peste Bug şi Nipru, la bătălia defensivă din Stepa Nogai, la pătrunderea în Crimeea şi la asediul Sevastopulului. A devenit comandant plin al Batalionului 3 VM şi a fost avansat locotenent-colonel, decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul“ clasa a III-a şi cu „Crucea de Fier“, clasele I şi a II-a. În 1945 a fost avansat colonel. Memoriile acestui erou sînt descrise pe larg şi bogat ilustrate în cartea „Viaţa în linia întîi“, apărută la Editura Militară. De fapt, este un jurnal de front plin de suspans, stil pentru care colonelul braşovean a fost numit un Sven Hassel al românilor. Ca militar, generalul Gheorghe Avrămescu îl descria astfel: „Săvîrşeşte cu batalionul său fapte de arme excepţionale. Dotat cu calităţi rar întîlnite, cîştigă atît deplina încredere a şefilor, dar mai ales cîştigă sufletele ostaşilor săi, care merg orbeşte la ordinul şefului, mereu pildă de vitejie şi bravură“.

Se ştie despre Poiana Braşov că...

- Se mai numeşte şi Poiana Soarelui, iar pe vremea comuniştilor s-a numit Poiana Stalin.
- Prima menţiune documentară a acestei zone a apărut în anul 1427. Într-un act, păşunea Polyan era disputată între locuitorii comunei Cristian şi cei ai Braşovului. Judecătorul a dat terenul braşovenilor.
- Prima excursie românească pomenită în pergamente datează din 14 iunie 1427 şi a avut loc pe Drumul Vechi, din Şchei pînă în Poiană.
- Începînd cu secolul XVI, elevii gimnaziului Honterus veneau anual în excursie în Poiană pentru ceremonia botezării bobocilor din luna august.
- În anul 1807, inginerul Maetz Karoly a întocmit o hartă în care sînt menţionate detaliat toate pajiştile din Poiana Braşov.
- Primii schiori sînt menţionaţi în anul 1895, an considerat cel al înfiinţării Poienei Braşov.
- Înainte să apară construcţii, terenurile aparţineau fie oraşului, fie unor persoane particulare (Bobiţ, Lupan, Căpăţînă, Toropoiu, Govna, Ristea), fie unor instituţii (Biserica Sf. Nicolae).
- Prima cabană a fost construită în 1904, în apropierea actualei Cabane Căprioara, iar cea de-a doua chiar pe locul actualei vile Ruia (1927).
- În 1906, a fost recunoscută ca staţiune de iarnă.
- În iarna anului 1909 s-a organizat primul concurs de schi din aceasta zonă, pe traseul actualului Drum al Poienei, cu sosire în Livada Poştei.
- În 1951, staţiunea a intrat în circuitul turistic naţional şi internaţional, cu prilejul Jocurilor Mondiale Universitare de Iarnă.
- Este staţiune de odihnă, dar puţini ştiu că e recomandată şi ca staţiune de tratament cu sezon permanent. Aerul curat şi puternic oxigenat, presiunea atmosferică relativ scăzută şi ionizarea intensă sînt factori naturali în tratamentul nevrozei astenice, pentru stări de epuizare şi surmenaj fizic şi intelectual, anemii secundare şi boli endocrine, boli ale aparatului respirator.
- Este situată la poalele versantului de nord al munţilor Postăvarul, la 12 km sud-vest de municipiul Braşov, la o altitudine de 1.020 m.
- Are cea mai modernă dotare turistică montană din ţara noastră: hoteluri de lux, de 2 şi 3 stele, un sat de vacanţă, săli de spectacole şi conferinţe, debarcader, centru de echitaţie, baze sportive, stînă turistică, un lac, bazine acoperite, săli de gimnastică medicală, discoteci, baruri şi restaurante, centru de echitaţie şi de zbor cu parapanta şi motodeltaplanul.
- Două linii de telecabină şi una de telegondolă asigură accesul turiştilor spre culmile Postăvarului, la care se adaugă sezonier mai multe linii de teleschi.
- Clima montană este tonifiantă, cu o temperatură medie anuală de 50 C (media temperaturii în iulie este de 14,50 C, în ianuarie este de
-50 C).
- Stratul de zăpadă durează circa 120 de zile pe an, are o grosime medie de 50 cm şi 100 cm pe munte.
- Are 12 pîrtii de schi, cu grade diferite de dificultate (o pîrtie olimpică, trei pîrtii pentru coborîre şi slalom uriaş, o pîrtie pentru slalom special, două trambuline). Lungimea totală a pîrtiilor este de circa 20 km.
- Principalele obiective turistice: biserica ortodoxă de lemn în stil maramureşean Sfîntul Ioan, rezervaţiile naturale masivul Postăvarul, Stejărişul Mare şi Peştera Valea Cetăţii.

Aghiotantul regelui, locatar în Poiană

• Jacques Vergotti a fost aghiotantul Regelui Mihai. Familia lui a locuit la Hotelul Coroana, însă după moartea tatălui, au cumpărat o casă în Poiana Braşov. Meşotistul a luptat pe front, în Basarabia, sub comanda generalului Dragalina, pe care-l cunoştea de pe vremea cînd era comandantul Corpului 5 de la Braşov. După abdicarea forţată a regelui, i s-a impus să îşi dea demisia din armată şi să renunţe la pensie. I s-a dat şi un paşaport cu menţiunea „Fără drept de înapoiere în ţară“. Vergotti a părăsit ţara în acelaşi tren cu familia regală. La Lausanne, a cunoscut-o pe Catherine Maher, ziaristă la The New York Times, cu care s-a căsătorit la Florenţa. Au avut o fetiţă, Lilli Maria Emilia Vergotti, şi un băiat, Neculai. În 1950, s-au stabilit în Bridgeport, statul Connecticut. Părinţii lui n-au vrut să părăsească Braşovul. Tot timpul a păstrat legătura cu prietenii din România şi cu regele. Pe 16 decembrie 1989, a vorbit la Radio Europa Liberă, timp de 20 de minute, despre Regele Mihai, amintind intervenţiile suveranului pe lîngă Bush, Papă şi Gorbaciov. S-a stins la Bridgeport, la vîrsta de 85 de ani. Niciodată n-a mai revenit la Braşov, dar a scris o carte în care a povestit cum venea cu prietenii în Poiană, la schi, cum a ajuns antrenor al echipei române de schi la Olimpiada de Iarnă de la Garmisch-Partenkirchen din Germania, în 1936. Vergotti a concurat pentru brevetul de atlet cu Corneliu Zelea Codreanu, şeful Gărzii de Fier. „Căpitanul“ n-a luat brevetul.

ďż˝n lipsa unui acord scris din partea Monitorul Expres, puteďż˝i prelua maxim 500 de caractere din acest articol dacďż˝ precizaďż˝i sursa ďż˝i dacďż˝ inseraďż˝i vizibil link-ul articolului:

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit ďż˝i de prietenii tďż˝i!

Comentarii: