În satele Șercaia și Mîndra, mai există un singur curelar și un singur fierar, care continuă să practice meșteșugurile învățate din moși-strămoși
Între Șercaia și Mîndra nu-i decît o aruncătură de băț, așa că meșterii s-au împuținat. E prea mult ca fiecare sat să aibă fierarul, tîmplarul sau croitorul lui, cum era pe vremuri. Pe de o parte pentru că localitățile s-au întins și se trece ușor dintr-una în alta și, pe de altă parte, pentru că meșteșugarii nu mai au căutare. Cine se mai duce la cizmar cînd încălțămintea se ia de gata? Cine își mai face car, cînd toată lumea umblă cu mașina sau cu bicicleta? Totuși, cîțiva meșteșugari se încăpățînează să nu-și lase meseria. Păstrează ordonate și bine dotate atelierele în care și-au dus existența o viață întreagă, ca și cum din clipă în clipă ar putea intra pe ușă un client. Nea Iosif și nea Ilie sînt apostolii a două meșteșuguri dispărute în timp: curelăria și făurăria.
Cît o facultate de medicină
La 83 de ani, nea Iosif Bota este la fel de sprinten ca la 20 de ani, cînd a ieșit meșter curelar. În octombrie 1938, tatăl său l-a dat ucenic la meșterul Gustav Konnert, curelar vestit, venit de prin părțile Bistriței. Erau doi ucenici, dar celălalt a renunțat, nu-i plăcea să-și chinuie mîinile în pielea tare ca tabla. Dar Iosif a îndrăgit meseria și a rămas patru ani la meșter, dormind la el în bucătărie și stînd la aceeași masă cu familia lui. Dar sasul a murit într-un accident de tren. Iosif a plecat la Făgăraș, la alt curelar, Petru Klein. A mai făcut doi ani de ucenicie și abia apoi a putut da examenul, proba practică și teoretică. Așa a obținut carnetul de ucenic cu care a intrat calfă la Klein, încă vreo doi ani. Abia după 6 ani de ucenicie și doi ani de stagiu, șercăianul a devenit meșter curelar plin. Aproape cît o facultate de medicină, cu tot cu rezidențiat, glumește nea Iosif. Și-a făcut atelier, dar a lucrat și la Gospodăria Agricolă de Stat 7 Noiembrie din Șercaia, vreme de 32 de ani. Am și acum carnetul de lucrător, am făcut sute de hamuri pentru cei 80 de cai ai G.A.S.-ului. Cu mîna, fără mașină de cusut. Și acum am 300 de lei pensie, mărturisește el cu amărăciune.
O lucrare de 9 kilograme
După armată, în 1951, a fost împroprietărit cu ceva pămînt și niște unelte agricole. Așa că viața lui a curs tot între atelierul de curelărie, parcela de teren și gospodăria cu animale. În CAP n-a vrut să intre în ruptul capului. În schimb, a învățat să taie porci de la măcelarul satului. Mai primea niște carne, niște bani, s-a descurcat. Cel mai mult i-a plăcut însă să meșterească hamuri și curele în atelierul lui din fundul curții. Trebuie piele de vită. O cumpăr eu sau clientul, de la tăbăcărie. La început e cam tare, dar după ce o frămînți, devine moale și o poți lucra cum vrei. Apoi se croiește, se coase la mînă. Într-o săptămînă e gata hamul, explică nea Iosif. Un astfel de ham, numit și căpățan prin părțile Șercaiei, cu juguleț și piepturi, trage cam la 9 kilograme. Acum nu-l mai caută lumea decît ca să repare hamuri vechi. Nu mai are lumea cai, spune nostalgic curelarul. Dar nici materiale nu se mai găsesc. Ața de cînepă, împletită în 8 sau în 10 fire, a dispărut. Iar cea în 6 fire nu ține. Cît despre cusături, nea Iosif are o tehnică specială, cu două ace deodată. Cu sula găurește pielea, iar cu acele fără vîrf, petrece ața.
Curele cu catarambe
Toată știința lui se duce pe Apa Sîmbetei. Hamuri nu mai face pentru că n-are cine să le cumpere, iar puținii clienți au fost acaparați de meșterii din Bistrița. Mai vin țigani, dar i-am cam refuzat că-s răi de plată, mărturisește el. Un ham costă 400 de lei, la sfîrșitul războiul era 3.500 de lei, cam cît un bivol bun. Nea Iosif mai face și curele de pantaloni cu catarambe. A făcut acum 2 ani 150 de bucăți, le-a vîndut și cam astea au fost ultimele. Acum își odihnește oasele la poartă, sub cei doi tei. N-a învățat nimeni meseria mea, că nimeni n-a vrut. Trebuie să-ți fie dragă, cu forța nu se poate. Copiii mei sînt frezori, nepoții, mecanici auto, spune bătrînul. Cîndva, hamurile erau atîrnate pe pereți, spre vînzare. Acum nu mai face, ca să nu rămînă cu ele. Din cel mai căutat curelar din Țara Făgărașului, Țara Oltului și Țara Bîrsei, nea Iosif a ajuns acum un personaj de legendă, admirat, dar fără mușterii.
Ilie de la fierărie
Dacă nea Iosif lucrează la curelele lui în atelier, la umbră, gîndiți-vă cum asudă un fierar scormonind jăratecul pe caniculă. Nea Ilie a rămas singurul făuritor de potcoave din Mîndra. Au fost cîndva mai mulți, dar s-au stins de bătrînețe, fără a avea cui să lase tainele meșteșugului. Așa că oamenii vin la Ilie cînd au nevoie de potcoave noi pentru cai, sau orice alt lucru de fier: scoabe, cuie, unelte. Dar specialitatea fierarului este potcovăritul. A început pe la 14 ani cînd, întorcîndu-se de la pescuit, s-a apucat dintr-odată să facă singur o potcoavă, așa cum văzuse la tatăl lui, Tincu Gheorghe, covaci vestit. Pînă seara a scos-o la capăt și tatăl lui l-a lăudat, ba chiar i-a dat și un ciubuc. De-atunci, a rămas ajutor de fierar la tatăl său. Au trecut 41 de ani și Ilie tot potcoave face. O vreme a fost operator chimist la Combinatul Chimic din Făgăraș. Dar cînd ajungea acasă, tot în atelier se odihnea, înroșind fierul. Făceam cîte 40 de potcoave pe zi, dacă aveam om să bată la baros. Azi, abia dacă mai apuc să potcovesc un cal pe săptămînă. Dar lasă, că și-or lua oamenii din nou cai, că nu se mai poate cu scumpirea motorinei. Dar, chiar și așa, tot rar or să vină la mine, pentru că nu mai e voie cu caii pe șosea, nu se mai tocesc potcoavele, spune făurarul.
De la foale, la baros
Uneori lucrează cu materialul clientului, alteori folosește niște bare de fier de 30 de centimetri de care a făcut rost vrac, de la o uzină. Oricum, le mai ajustează, în funcție de unghia calului. Face măsurătoarea la ochi, dar întotdeauna potcoava se potrivește la fix în copită. Fierăria e o treabă de doi oameni: unul dă la foale ca să încingă cărbunii, apoi dă la baros, celălalt ține potcoava în cleștii de fier și la urmă mai dă cu ciocanul. După ce fierul se face roșu în foc, adică ajunge cam pe la 1.000 de grade Celsius, e scos și îndoit pe nicovală cu un ciocan. Pe urmă, e bătut cu barosul. Potcoava e încinsă din nou în foc, apoi e scoasă și bătută cu ciocane ascuțite pentru a se imprima șanțul și găurile pentru cuie. Operația se repetă de patru-cinci ori pînă e gata potcoava, cu tot cu colți. Ciocanul bate, dar trebuie să știi unde să bați, explică meșterul care ciocănește cu mișcări rapide și extrem de precise.
Imaginați-vă că, în lipsă de ajutoare, la baros e soția lui, Doina. A învățat și ea procesul tehnologic, dar potcoave de la un cap la altul numai Ilie știe să facă. Și nu se lungește ziua întreagă, potcoava e gata în numai 20 de minute.
Potcovitul e o artă
Cum o potrivești e o artă, altfel calul șchioapătă, spune făurarul care, după ce termină de modelat fierul, mai și potcovește caii. Cu cuie făcute tot de el. Poate că iarna e plăcut, dar vara, arșița din atelierul lui e greu de suportat. Dar nea Ilie s-a obișnuit, de lucru să fie, că nu se plînge de muncă. E un om puternic și priceput, ar da la ciocan toată ziua, dar, din păcate, oamenii îl mai caută doar ca să repare potcoave vechi. E muncă grea, mizerabilă, dar mi-a plăcut meseria asta, ce să-i faci? Mi-am dat și peste degete, m-am ars la cuptor, dar asta e!, mărturisește fierarul, lac de transpirație.
Are doi feciori, îl mai ajută în atelier, dar n-au vrut să-l urmeze în acest meșteșug, s-au făcut șoferi. A încercat să le insufle dragostea de fierărie arătîndu-le cum se fac potcoave de aluminiu, metal mai ușor de manevrat. Au ieșit niște potcoave mici, pentru măgăruși, dar băieții tot n-au prins drag de meserie. Ilie Tincu însă, nu se va opri din meșteșugul îmblînzirii fierului fiindcă fierăria e brățară de aur, iar potcoavele aduc noroc.
Diplome de curelari și potcovari
Acum o lună de zile, zece potcovari și zece curelari din Șinca Nouă au dat examen de atestat pentru aceste meserii. După trei săptămîni de cursuri, ei și-au primit diplomele care le conferă calitatea de specialiști în arta potcovitului și curelăriei. Cursurile au fost organizate de Liga Internațională pentru Protecția Calului și au fost finanțate de Marea Britanie.
Vorba potcovarului
- Între ciocan și nicovală
- Bate fierul cît e cald!
- Umblă după potcoave de cai morți
- Are o potcoavă, îi mai trebuie trei și calul.
- Pe vremea cînd puricii se potcoveau cu potcoave de oțel de 99 de ocale și tot săreau pînă în înaltul cerului...
Potcoava este, probabil, una dintre cele mai cunoscute talismane aducătoare de noroc. Unii și le pun deasupra ușii de la intrare, potcoave se găsesc pe felicitări, chiar și mărțișoarele românești conțin acest simbol. Se spune că ocrotesc oamenii și animalele de vrăjitoare, zîne și duhuri rele. O altă superstiție spune că dacă găsești o potcoavă, te poți considera un om norocos. Trebuie să iei potcoava cu mîna dreaptă, să scuipi pe unul dintre capetele potcoavei și să-ți pui o dorință. Apoi aruncă potcoava peste umăul stîng și pleacă din acel loc fără să privești unde a căzut. La ușa de la intrare, potocoava se așază cu capetele în sus.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
