Întotdeauna, cînd un om se duce dintre semenii săi se petrece o tragedie. Rămîne un gol. Golul lăsat de Papa Ioan Paul al II-lea este însă de cu totul altă natură. Dintotdeauna, vîrful Bisericii Catolice a avut unul dintre cele mai grele cuvinte în ceea ce privește politicul lumii. Excepțiile au fost rare, iar Sfîntul Scaun a învins vremelnicele piedici, fie că ele s-au numit Filip cel Frumos sau Napoleon Bonaparte. Ioan Paul al II-lea a fost însă altceva. Mai mult decît un lider politic, Ioan Paul al II-lea a fost un deschizător de drumuri. El a deschis, înainte de toate, drumul toleranței. Este liderul Bisericii Catolice care, în premieră, a întors fața acesteia spre tînăra generație și a găsit punțile sufletești adecvate adolescenților. Ioan Paul al II-lea este cel care a făcut marele pas spre reconcilierea dintre catolicism și ortodoxie. Este cel care a găsit toleranță și dialog cu toate cultele, fie că a fost vorba de islam sau de Israel. Este cel care a readus Paștele și Crăciunul cubanezilor după incredibila întîlnire pe care a avut-o cu Fidel Castro, în Cuba. Dar nu inventarul premierelor săvîrșite de Ioan Paul al II-lea contează. Ci faptul că, în pontificatul său, Biserica Catolică și-a întors fața fundamental către omenire. Nu către principiile politicii, ci, pur și simplu, către oameni și umanitate. Acum el este plîns și de catolici, și de ortodocși, și de islamici. De întreaga omenire. De aceea îmi și permit să spun că acum, după trecerea în neființă a papei Ioan Paul al II-lea, pentru Vatican rămîne una dintre cele mai grele moșteniri: continuarea aceleiași linii.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!