Ne-am tot întrebat de ce comunismul a cunoscut, în România, formele sinistre pe care le-a cunoscut. De ce, de exemplu, în anii șaptezeci-optzeci, am avut o disidență izolată, imposibil de coagulat într-o mișcare națională.
Am avut, cred, un răspuns după 2000 și mai ales în acest an. Oprtunismul nu are vîrstă la noi. Ați văzut cum o întorc televiziunile ca la Ploiești? Cum, brusc, sfinții de ieri devin, pentru moment, personaje uitate, pentru ca mîine - cine știe? - să devină personaje negative? L-ați mai văzut pe protagonistul ultimilor ani, Adrian Năstase, tăind vreo panglică, mîngîind vreun copilaș pe cap sau povestindu-ne cum PSD veghează?
La TVR1, de exemplu, au apărut brusc figuri care n-au mai trecut pe la respectivul post ani de zile. I-am văzut pe Tia Șerbănescu, pe Radu Călin Cristea, pe Liviu Mihaiu. Ultimul a și spus că n-a mai fost invitat după 2000, niciodată. Așa hocus-pocus, de parcă nimic nu s-ar fi întîmplat, televiziunea națională a redevenit liberă. Și asta pentru că PSD a pierdut alegerile. Dacă le-ar fi cîștigat ar fi apărut aceleași fețe care au dominat viața publică patru ani.
Poate unora această schimbare li se pare abilă. Mie mi se pare penibilă. Ea dă măsura unui oportunism care a turtit democrația românească pînă aproape s-o arunce în sinistrul trecut totalitar.
Anii cît PSD a condus țara arată că trăim într-o societate democratică extrem de fragilă, în care lașitatea poate să ne întoarcă oricînd la practici pe care le credeam îngropate pentru totdeauna.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!