Banul e ochiul dracului, zice o vorbã din bãtrîni. O fi bãnuþul ºi bãnetul ispitã de bãgat omul în pãcat, dar cel mai dat naibii, cu miros de pucioasã încinsã ºi ademeniri fierbinþi ca miezul Iadului, zic eu, e banul public. Pentru cã nu-i ochi sã-l vadã ºi nici privire sã-l ajungã, la urma urmei. La prima ochiadã, fie ea doar prin dicþionar, banul public pare a fi al nostru, al tuturor. Chioarã definiþie. De te uiþi mai bine, învîrtindu-te în jur, cu viaþa, îþi vine-a zice cu nãduf cã banul public e al nimãnui. ªi asta e curatã miopie! Cãci banul public, ãsta al tuturor ºi-al numãnui, e cel mai uºor de bãgat în buzunar de cine e cu pricepere ºi putinþã sã-l ocheascã ºi sã-l facã nevãzut. Degeaba se iþeºte apoi el, banul public, metamorfozat în afaceri ºi averi personale la vedere. Degeaba se lasã el, banul public, nins în cenuºa imperiilor. Degeaba se rostogoleºte el, banul public, prin registre, chitanþe ºi rapoarte de cheltuieli. Nu mai e de vãzut. Chiar ºi unde se adunã orbeºte. Sã ne amintim, de pildã, pe la începutul anilor ’90, fabrici ºi uzine care ne sãreau în ochi la tot pasul, chiar ºi aici la Braºov. Ban public erau. ªi ce se vede din el, banul public? Nimic. Nimic la vedere. Scump la vedere este acum, poftim, de vrei sã-l vezi, banul public al Guvernului. Sau al judeþului. Sau de prin alte bugete centralizate, defalcate ºi rectificate. Prãdate, tocate sau riguros pãpate. Scump la vedere, banul ãsta public, în general. Dar mai scump la buzunar. De bunã seamã, doar la buzunarul tãu de contribuabil chior. Chior, de-þi chiorãie ºi maþele.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit �i de prietenii t�i!
Cotidianul omului s�n�tos
