Jacques Săndulescu, un actor american originar din Brașov, povestește cum a evadat, la 18 ani, din lagărul de concentrare sovietic de la Donbas
A fost boxer profesionist în SUA, proprietarul unui bar de jazz din New York și actor în reclame și filme ca Lege și ordine, Sărutul vampirului (alături de Nicholas Cage), Fotoliu pentru doi (cu Eddie Murphy). Dar mai întîi de toate, este brașovean. Jacques Săndulescu are 79 de ani și trăiește în America. În afară de cariera artistică și sportivă, cel supranumit Big Jacques a făcut vîlvă acum cîțiva ani cu o carte autobiografică. Donbas descrie anii cumpliți petrecuți în lagărul sovietic din care adolescentul de atunci a reușit să evadeze. Romanul i-a uluit pe americani care, citindu-i aventura, speră ca întrega poveste să fie ecranizată, peripețiile lui fiind comparate cu cele ale lui Jack Ryan, Indiana Jones sau James Bond. Nu doar o aventură cinematografică, evadarea brașoveanului Jacques Săndulescu din lagărele morții de la Donbas este o întîmplare reală.
Cine este Big Jacques?
Pînă nu am citit această carte, n-am înțeles căror orori a supraviețuit Jacques, mărturisește jurnalistul american Jesse Kornbluth. Romanul autobiografic Donbas - O istorie adevărată a unei evadări din de Rusia a uimit lumea americană prin tragismul realității din lagărele sovietice. Autorul, brașoveanul Jacques Săndulescu, și-a povestit, de fapt, propria odisee, de la arestarea lui, la vîrsta de 16 ani, pînă la evadarea, doi ani și jumătate mai tîrziu, din lagărul de concentrare Donbas. Un Papillon român, cum îl numește sociologul Sorin Adam Matei. Totuși, aceste amănunte nu sînt cunoscute în România. Cartea n-a fost tradusă niciodată. Nici măcar de cariera de la Hollywood a brașoveanului nu se știe. Supranumit Big Jacques, Săndulescu a jucat în aproape 20 de filme roluri mici și mari, majoritatea de personaj care vorbește rusește. A fost Boris, Rapzinsky, Gorki, Nanoosh, Skolnick, chiar Jacques Sandulescu. Pe scenă a purtat și numele Vania, același cu care l-au botezat rușii pe cînd muncea în lagăr. Era preferat pentru aceste roluri pentru că vorbea bine limba rusă. A învățat-o în Dombas, nu de plăcere, ci ca să supraviețuiască.
Arestatul era elev
Am fost arestat în Brașov, în drum spre școală. Abia se iveau zorile și străzile gri erau încă goale. La un colț, aproape de clădirea școlii, am văzut cîțiva soldați ruși înarmați și un civil interpret român împingînd un bărbat în camionul de poliție. M-au văzut, iar interpretul a strigat: «Unde te duci?». «La școală». «Vino, te ducem undeva, după aia poți merge și la școală». M-a înhățat, iar soldații l-au ajutat să mă împingă în camion. Așa începe romanul lui Jacques Săndulescu. A fost pur și simplu ridicat de pe stradă, un copil de 16 ani. Poate că rușilor li s-a părut mai în vîrstă, avea 1,85 metri înălțime și 82 de kilograme. Era cea mai tînără persoană din vagonul înțesat cu români și ruși care s-a îmbarcat pentru Est în ianuarie 1945, spunea jurnalistul Jesse Kornbluth. Dimensiunile herculeene ale brașoveanului i-au atras și porecla de Marele Jacques. Și tot datorită staturii impozante și sănătății de fier, a reușit să supraviețuiască condițiilor inumane din lagăr.
Kakoi nomer?
După trei săptămîni de mers prin cîmpul înzăpezit, trenul în care erau înghesuiți prizonierii a ajuns la destinație. Erau și ingineri, și medici, printre brașovenii condamnați la muncă silnică. Înfometați, privați de somn și căldură, murdari, s-au îndreptat spre barăcile de lemn. Singurele mele lucruri erau trei cărți de școală - Istoria României, Istoria Germaniei și o geografie - pe care le țineam strîns la piept, și o lingură pe care mi-a dat-o o femeie în tren, scrie Jacques. S-au instalat în barăcile friguroase, pe scînduri de lemn. Au primit cîte o pîine la 5 oameni. Au fost scoși mai întîi la construirea anexelor: latrină, bucătărie, baie. După 3 săptămîni, au fost anunțați că vor munci în minele de cărbune, în schimburi de cîte 8 ore, regim valabil în mod egal pentru femei și bărbați. Lucrau în frig și umezeală, cu o rație de 300 de grame de pîine pe zi și terci de ovăz. Cizmele lui Jacques se găuriseră. Într-o zi, un tînăr ofițer sovietic i-a ordonat să se descalțe. Cînd i-a văzut picioarele degerate, l-a întrebat: Kakoi nomer?. Băiatul i-a răspuns: 48. În jumătate de oră, a primit o pereche de cizme noi și călduroase de la ofițerul milos. A plîns de bucurie.
Și-a vîndut cărțile, filă cu filă
Același ofițer l-a botezat pe Jacques, Vania. Toți l-au ținut minte mai mult după poreclă decît după numele românesc. Brașoveanul a scos cărbune din Mina 32, aflată la 4 kilometri de baracă. Apoi, a fost mutat la Mina 89. Aici, apa a inundat o galerie și era să se înece, la fel ca ceilalți. L-a salvat tot înălțimea și dorința de a trăi. La sfîrșitul zilei de muncă, gardienii l-au felicitat și i-au spus că e muncitor bun. Ud pînă la piele și înghețat, stînd în baraca întuneacoasă și rece ca gheața, i-a venit pentru prima oară în minte să evadeze. A doua zi, comandantul lagărului a executat prizonierii care încercaseră să fugă în acea noapte. Scena l-a îngrozit și a amînat evadarea pînă cînd va avea un plan bine pus la punct. Cum țigările preparate din mahorcă și foi din ziarul Pravda erau scumpe, a reușit să facă rost de la un soldat de niște terci de mălai contra cîtorva file din istoria Germaniei. După ce a terminat-o, a trecut la geografie. Istoria României a păstrat-o, însă.
Evadat la 18 ani
O zi pe săptămînă, prizonierii erau obligați să urmărească filme de propagandă bolșevică. Erau treziți din somn și mînați în baraca în care se acorda primul ajutor. Sovieticii erau prezentați ca niște sfinți, iar germanii drept cei mai mari nemernici, mai răi chiar decît restul capitaliștilor. După fiecare film, trebuia să aclamăm cu entuziasm și să aplaudăm cît puteam de tare. După ce războiul s-a sfîrșit în 8 mai 1945, entuziasmul rușilor s-a dublat. Toți strigau: «I-am bătut pe nemții ațîțători de capitalism, acum o să-i batem și pe americani!». Cu toate acestea, Jacques n-a văzut pe-acolo decît mașini americane. A fost transferat la altă mină, calvarul a continuat. După doi ani și jumătate, a rămas captiv într-o groapă din mină, dar un prieten a făcut eforturi supraomenești și l-a salvat. S-a ales cu răni grave la picioare și risca să-i fie amputate. Șchiopătînd, cu picioarele invadate de puroi, a fugit din lagăr. A dormit într-un tren, ascuns într-un vagon cu cărbune. Așa a început drumul lui către libertate. A trecut în Germania de Vest și de aici în Canada, apoi, SUA. Avea numai 18 ani cînd a reușit să scape din cel mai de temut lagăr de concentrare sovietic: Donbas.
Vaniușka, Vaniușka!
În 1999, brașoveanul s-a întors în locul supliciului său din adolescență. Cu ani în urmă, dacă m-aș fi întors în Donbas, aș fi fost pierdut, mărturisește Jacques, pe atunci în vîrstă de 70 de ani, deja actor american renumit. Autoritățile ucrainene s-au uitat la pașaportul lui și i l-au înapoiat. Se aștepta încă să fie arestat pentru evadarea de acum 52 de ani, spune scriitoarea Annie Gottlieb, soția sa care l-a însoțit. A fost din nou față în față cu muntele de cărbune de la mina 28, abandonată pentru că devenise nerentabilă. Emoțiile l-au copleșit și lacrimile i s-au rostogolit pe obraji. Le-a căutat cu înverșunare pe Nina, Lisa și Katia, femeile cu care lucrase cot la cot și care împărțiseră mîncarea cu el. Nu-i venea să creadă că toate erau moarte. Localnicii i-au spus că una, totuși trăiește. Dusia, o bătrînică slabă și fără dinți, l-a recunoscut imediat și a început să plîngă: Vaniușka, Vaniușka!. Jacques i-a dat 20 de dolari, dar femeia n-a știut ce sînt. A întrebat-o ce ar vrea să-i aducă de la New York. O mașină de spălat, i-a răspuns bătrînica. Brașoveanul și-a ținut promisiunea și s-a întors la fosta camaradă de lagăr cu cadoul promis.
Reîntîlnire după 52 de ani
A căutat mormintele prietenilor uciși în lagăr dar n-a găsit decît o placă comemorativă lîngă care s-a fotografiat cu un zîmbet amar pe buze. A reîntîlnit-o și pe Marusia, fata cu care lucrase în mină, și care acum primea din partea statului ucrainean pensie de 10 dolari. I-a lăsat și ei bani cît 8 pensii și o pufoaică cu steagul Americii. Au stat la masa îmbelșugată oferită de Dusia, au depănat amintiri și au băut votcă. Au mai descoperit o persoană în viață, pe Nina. În doi ani, Jacques a revenit de patru ori în Ucraina, la Rovenki, cu daruri pentru prietenii lui. În România însă, nu s-a întors. N-a mai revăzut niciodată orașul în care s-a născut, într-o familie de moșieri și militari. Și în care, copilăria i-a fost brusc întreruptă de un incident nefast. De atunci, viața lui s-a schimbat. Poate într-o bună zi, va veni din nou în Brașov. Nimeni nu-l va aresta la colțul școlii, pe bolșevici i-am alungat. Ar putea să creadă că are din nou 16 ani și Dombas a fost doar un vis înfricoșător.
De la box, la karate
Jacques Săndulescu este și o figură legendară a artelor marțiale japoneze. A fost bun prieten cu Masutatsu Oyama (1923-1994), fondatorul școlii Kyokushin, figură legendară, unul dintre cei mai mari experți ai tuturor timpurilor. Cei doi s-au cunoscut la New York, în 1962. Brașoveanul a primit rangul de shihan - expert, maestru. Cred că, dacă toți oamenii de pe planetă ar trăi în spiritul Kyokushin, ar fi pace în toată lumea, crede Jacques, care a fost mai întîi boxer profesionist la categoria grea.
Un milion de români, victime ale stalinismului
Între 1941 și 1944, Basarabia a reintrat în componența României, dar, după 1944 a fost anexată din nou la URSS. În anii postbelici au avut loc deportări în masă, în condiții de exterminare, execuții ale persoanelor indezirabilile, foamete organizată, deplasări de populație. Stalin a ordonat deportări masive de români spre Siberia cu scopul de a înlocui populația românească majoritară din teritoriile ocupate abuziv cu venetici ruși și de alte naționalități. Dar și pentru a face rost de mînă de lucru gratis. Circa 600.000 de persoane au ajuns în lagăre de muncă. 300.000 au murit în urma foametei planificate și 300.000 au fost mutați forțat în Rusia și Kazahstan. Victimele stalinismului au depășit cifra de un milion. În ianuarie 1945, au fost luați cu forța din Brașov 9.000 de oameni. Cel mult zece trăiesc și astăzi.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
