20 decembrie 1989 dupã-amiaza. Urc gîfîind dealul Colinei Universitãþii la cursuri. Ajung în holul mare, unde colegii mei stau adunaþi pentru cursuri. Le relatez precipitat conþinutul convorbirii telefonice avute cu un fost coleg de facultate din Timiºoara. „Îi împuºcã! E ca în ’87 la Braºov! Au arestat o grãmadã dintre ei! Trebuie sã facem ceva!“ Studenþii se adunã tot mai mulþi ºi comenteazã cele spuse de mine ºi auzite de fiecare. Plecãm acasã, surescitaþi de cele auzite. Acasã mã aºteaptã fratele meu ºi un prieten. Facem planuri în bucãtãrie, ce am putea face sã-i ajutãm pe timiºoreni sã nu sfîrºeascã asemeni braºovenilor noiembriºti. „Trebuie sã afle cît mai mulþi despre ce se întîmplã acolo! Ne trebuie televiziune sau mãcar radio! Sã mergem la radioul de la Bod“, vine unul dintre noi cu o idee! „E apãrat de armatã“, spune un altul! „Atacãm postul!“, completeazã unul pe fazã. „Luãm ZB-urile de la liceu, cu care am tras la PTAP!“ Facem planuri ºi rãmîne sã ne interesãm a doua zi cum stã treaba. Aflu cã nu mai existã niciun ZB la liceu, nici muniþie, pentru cã au fost duse la garnizoanã. Eu plec la lucru la ICIM, unde sînt angajat, ca seralist. Povestesc ºi colegilor lucrurile pe care le ºtiu. Mai este un pic pînã la terminarea programului. Sîntem chemaþi în sala de ºedinþe a întreprinderii, unde ni se prelucreazã un material despre huliganii de la Timiºoara. De afarã se aude brusc un vuiet. „Au ieºit!“, strig bucuros. Sînt metromiºtii ºi stegarii, care coboarã pe Carpaþilor ºi care strigã la geamurile noastre „Haideþi cu noi!“. Þîºnesc spre uºã în timp ce colegii mei încearcã sã mã opreascã. Ajung la poarta întreprinderii, blocatã de secretarul de partid. Îl dau la o parte cu umãrul, spunîndu-i „ Eu plec!“. Mã amestec în mulþime ºi cobor beat de fericire bulevardul spre Consiliu. Îmi sun mama de la telefonul public de la Modarom. Se aud urale ºi încerc sã-mi liniºtesc pãrinþii, spunîndu-le cã totul este în regulã. În acel moment cordonul de soldaþi trage o rafalã în aer. Legãtura se întrerupe. Mã ascund dupã coloane, dar ies, imediat, alãturi de ceilalþi strigînd „Libertate!“. Sîntem mult prea mulþi ca ei sã ne mai poatã face ceva.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit �i de prietenii t�i!
Cotidianul omului s�n�tos
