Cu 20 de ani în urmă, fiind student la Timișoara, am descoperit mîndria de a fi brașovean. Cele petrecute în 15 noiembrie 87 m-au făcut să mă simt mîndru că sînt născut în orașul care a avut curajul să-l înfrunte pe Ceaușescu și comunismul. Cu toate că în acele zile colegi sau chiar profesori cu care nu avusesem nimic de a face mă băteau pe umăr spunîndu-mi un șoptit Bravo, deși singurul meu merit era că eram brașovean, fac parte din categoria celor care au stat de-o parte. N-am luat atitudine. Nu am protestat cînd revolta stegarilor a fost reprimată, iar parte dintre manifestanți, arestați și anchetați. Ca mine a fost majoritatea brașovenilor. Majoritatea celor 20.000 de oameni care a fost acolo doar a privit cum simbolurile comunismului sînt arse, iar tablourile lui Ceaușescu aruncate de pe clădire. Un moment unic care ne-a făcut pe fiecare dintre noi să ne recăpătăm demnitatea și care ne-a arătat că se poate, zguduind din temelii un sistem care părea indestructibil și de neclintit.
Capii revoltei au fost arestați, bătuți, apoi judecați în simulacrul de proces de la clubul IABv și deportați în toate colțurile țării. După 20 de ani, nici unul dintre torționarii de atunci nu a fost pedepsit pentru ceea ce a făcut. Dosarele Securității făcute cu ocazia Revoltei Anticomuniste din Noiembrie 87 nu sînt de găsit. Probabil fac parte din categoria celor care trebuiau să dispară. La fel cum cuvîntul anticomunist a dispărut de pe plăcile comemorative amplasate în aceste zile pe clădirea CJ și a Primăriei, deși textul a fost transmis în această formă chiar de către conducerea asociației. Ciudat...
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
