Sînt unul dintre sutele de mii de „decreþei“ care în decembrie ’89 au fost pe strãzile României, disperat cã trebuie fãcut ceva pentru cã aºa nu se mai poate. Inconºtienþa vîrstei, dar ºi dorinþa imensã de libertate m-au fãcut sã nu privesc Revoluþia la televizor, ci sã particip la ea pentru viitorul meu, al copilului de un an pe care-l aveam atunci acasã. Am mai scris, cred, asta. Frica de moarte dispãruse. ªi repetam aproape mecanic: „Sînt atît de curios cum va fi dupã...“. Au trecut 18 ani de atunci. N-am fãcut niciun demers pentru a obþine vreun brevet, medalie sau recunoaºtere. Nu pentru aceasta fusesem în stradã. Am vãzut ºi ce a fost „dupã“. Acum Monitorul Expres este acuzat de reprezentanþii luptãtorilor cã e un ziar care minte ºi cã demersul nostru jurnalistic de a vorbi despre beneficiile dobîndite prin lege de „remarcaþii“ Revoluþiei are în spate interese sau o comandã. Stupid. Noi facem doar o analizã a modului în care puterea de acum cîntãreºte „recunoºtinþa“. Diferit ºi inechitabil pentru cei care s-au împotrivit comunismului în noiembrie 1987 ºi în toatã neagra ºi lunga perioadã de la instalarea ciumei roºii. Rãmîn la pãrerea cã eroismul ºi curajul nu pot fi mãsurate cu talere diferite. La fel cum cred cã impostorii care se bucurã de bani care nu li se cuvin ar trebui puºi la zidul istoriei alãturi de criminali.
Cotidianul omului s�n�tos
