Scriam zilele trecute despre drama celor dezrădăcinați care au ales, pentru un trai mai bun, o altă țară în care să locuiască și să muncească. Dacă pentru destui dintre ei emigrarea a constituit un nou început, în care familia lor s-a adaptat mai ușor sau mai greu la noile condiții, pentru mulți strămutarea s-a făcut cu multă suferință. Nu numai pentru ei, cei care au plecat, dar și pentru cei lăsați în urmă - copiii lor. Destui dintre cei plecați, dacă-i întrebi, îți vor spune că fac asta tocmai ca să asigure un viitor mai bun pentru copiii lor. Și chiar îi cred în ceea ce spun. Mai trist este faptul că, pînă la acel viitor bun, prezentul e vai de mama lui pentru destui dintre fiicele și fiii lăsați pe la bunici, mătuși sau, uneori, chiar vecini. Absența părinților, și în special a mamei, induce dezechilibre psihologice greu reparabile, rezultate școlare proaste, frustrări, care, pe fondul nesupravegherii părintești, conduc uneori pînă la activități infracționale din partea minorilor abandonați. Nici măcar nu e vina lor. E vina celor care nu pot să înțeleagă că unui copil îi este mult mai bine alături de părinții săi, chiar și atunci cînd n-au ce pune întotdeauna pe masă, decît să-și cunoască părinții din poze, de la telefon sau prin pachetele trimise de sărbători. Nimeni nu știe cu adevărat numărul lor. Poate doar cel care le ascultă seară de seară ruga: Doamne, ajută-mă să ajung odată lîngă mama, în Italia!
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
