Dan Lambuþchi nu era un dezertor. Avea obiceiul de a se bate pînã la capãt alãturi de echipã. Poate avea alte defecte lumeºti, cum ar fi lentoarea sau lipsa de duritate în relaþia cu subalternii, dar nu abdica niciodatã uºor. De aceea nu înþeleg cum a putut sã o ºteargã pe tãcute dintre noi, în somn. Nu este stilul lui. Mai degrabã ºi-ar fi invitat, înainte de a pleca, toþi prietenii la o bere. Ar fi fost cumva în stilul lui.
L-am întîlnit pe Dan Lambuþchi în 1990. Am fost camarazi pe meterezele sãptãmînalului studenþesc Replica ºi ne-am luptat cot la cot, o bunã bucatã de vreme, cu cei care vroiau sã pãstreze valorile de dinainte de ’89. Am continuat împreunã la Mesager, Transilvania Expres, apoi Monitorul, unde cîþiva ani a fost redactor-ºef adjunct. Nu vorbeam prea mult. Mai mult ne înþelegeam din priviri, pentru cã, în mare, gîndeam la fel, avînd oarecum acelaºi sistem de valori. Ne-am despãrþit la un moment dat, fiecare apucînd pe drumul sãu. L-am întîlnit în urmã cu cîteva sãptãmîni. Era obosit, derutat ºi dezamãgit de ceea ce i se întîmplase în ultimul timp în viaþa profesionalã. Dorea o mînã de ajutor pentru a-ºi împlini un vis mai vechi: acela de a avea o bucatã de teren pe care sã-ºi construiascã o casã. A rãmas sã vorbim cum putem face acest lucru împreunã. Poate el, sau poate timpul, n-a mai avut rãbdare. A plecat modest, în liniºte, fãrã sã facã zgomot, cum îi era felul de
a fi.
Mi-ar plãcea sã cred cã de undeva de sus ne priveºte zîmbind. Ba chiar poate încearcã deja sã editeze acolo un ziar sau cel puþin o paginã de internet de pe care sã ne trimitã ºtiri. Asta imediat dupã ce ar reuºi sã îºi facã o casã a lui. O casã în ceruri.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit �i de prietenii t�i!
Cotidianul omului s�n�tos
