O secundă nemiloasă. Atît. O singură clipă, cît a pus geană pe geană, soarta a frînt zborul unui copil. Cît o zvîcnire de aripă răpusă. Mai puțin chiar decît alunecarea unei lacrimi.
Și-a frînt gîtul. Și-a frînt visele. Și poate și sufletul i s-a frînt atunci, cînd a înțeles că a păși rămîne doar dorință. Și palidă speranță. Frînt, dar nu înfrînt. Țintuit în scaunul cu rotile, copilul de acum șapte ani s-a ridicat din el însuși ca un bărbat, mai drept și mai înalt în curajul lui de a înfrînge nedreapta frîngere. Mai puternic acum, privind neînfrînt, drept în ochi, datul de ieri și speranța de mîine. E povestea prea puțin spusă, și cu discretă demnitate trăită, de un campion. O poveste despre un gimnast și ultimul lui salt. Asta este povestea lui Bogdan. Un tînăr care, de atunci, nu strigă, nu acuză și nu pretinde. Stingher riscă să devină doar cel care îi iscodește amintirile. Nu din măruntă curiozitate, ci din dorința de a-i fi alături. Alături, ca un tovarăș de drum. Și pentru că Bogdan, plămădit din fire să fie un campion, luptă, și nu strigă, și nu cere și nu hulește clipa care i-a frînt acum șapte ani zborul, ne-am putea lua îngăduința să rostim noi cuvinte nespuse. Dar vom putea oare noi răspunde de ce nu i-a mai trimis Comitetul Olimpic lui Bogdan banii promiși pentru operația la care fusese programat în China? Vom putea oare noi să găsim vorbele care să tămăduiască amarul unor părinți care se văd striviți sub prețul care face de neatins speranța fiului lor? Și atunci? Rămîne o tăcere grea. Sau nu, oameni buni, dacă speranța lui renaște din inima noastră.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
