* Bogdan Crețu ar fi putut fi unul dintre marii campioni la gimnastică ai României, dacă un accident nefericit nu i-ar fi spulberat toate speranțele într-o zi de martie din anul 2000 * De atunci, Bogdan a rămas imobilizat într-un cărucior, iar singura lui speranță este o operație costisitoare în China
Povestea lui Bogdan Crețu a mai fost spusă. A mai fost și scrisă. Dar poate că mai trebuie rostită, pentru că e povestea unui campion, care nu trebuie ignorată. E povestea unui tînăr al cărui zbor s-a frînt. Dar care n-a fost înfrînt. În 7 martie 2000, Bogdan se antrena pentru un concurs de gimnastică sportivă. Nu era un începător. Avea în spate nouă ani de exerciții zilnice, de muncă grea pentru a ajunge pe podiumul celor mai buni gimnaști. În ziua aceea, făcea antrenament la Clubul Sportiv Școlar Brașov pentru un concurs de gimnastică și lucra la paralele. A căzut. S-a izbit puternic la ceafă. De atunci, Bogdan, care avea doar 17 ani, a rămas țintuit într-un scaun cu rotile. Nu a mai băut singur un pahar de apă, nu a mai putut ține fără efort o carte în mînă, nu a mai alergat, nu a mai pășit.
Acum are 24 de ani. Își construiește cu demnitate un nou destin. Nu e resemnare, ci puterea de a înfrunta soarta. Și, totuși, speră că va veni o zi în care se va putea ridica. Și păși. Cîndva. Un pas, cît toate medaliile de campion.
Povestea unui campion
Povestea lui Bogdan Crețu a fost spusă de multe ori. Despre tragedia lui s-a scris de tot atîtea ori, dar ea nu trebuie uitată, pentru că este povestea nefericită a unui campion. Într-o zi de 7 martie a anului 2000, Bogdan se antrena pentru un concurs de gimnastică sportivă. Nu era un începător. Avea în spate nouă ani de exerciții zilnice, de muncă asiduă pentru a ajunge în topul celor mai buni gimnaști. Făcea antrenament la Clubul Sportiv Școlar Brașov pentru un concurs de gimnastică și lucra la paralele. A căzut. S-a izbit puternic la ceafă. De atunci, Bogdan, care avea doar 17 ani, nu a mai practicat gimnastică sportivă. Nu a mai băut singur un pahar de suc, nu a mai ținut în mînă o carte, nu a mai alergat, nu a mai mers. Acum are 24 de ani. Au trecut de atunci șapte ani lungi, de prizonierat într-un cărucior, ani de speranțe că situația i s-ar putea ameliora cumva. Cîndva.
Nu reproșez nimic nimănui
Vorbind despre el însuși, Bogdan povestește, cu o voce de gheață, ce s-a întîmplat în acel tragic 7 martie. Eram la un antrenament, la sală, la CSS Brașovia. Făceam exercițiul la parelele. La coborîre, am venit pe ceafă. Am avut fractură la coloană. Asta s-a întîmplat. Atît. Se citește în ochii lui îndîrjirea pe care ți-o dă suferința îndelungată, suferință pe care el o ascunde. Nu vrea să impresioneze pe nimeni. Nu vrea să stoarcă lacrimi sau să stîrnească milă ori compasiune. Nu așteaptă nici măcar înțelegere. I s-a întîmplat pur și simplu. Este conștient că a fost victima unui accident stupid. Nu învinovățește pe nimeni, nu acuză pe nimeni și vrea să se știe acest lucru. Deși nu era singur în sală, nimeni n-a putut face nimic pentru a împiedica accidentul. Tot timpul sînt antrenori, atunci erau doi antrenori în sală, dar eu mă antrenam singur, era înainte de concurs. Am fost la spital, am stat peste noapte și m-am trezit la București. Acolo am fost operat, am stat trei luni în spital. După aceea, am fost trei luni la recuperare, în spital la Mangalia, își continuă Bogdan povestea destinului. Eu nu reproșez nimic nimănui. După Mangalia, am venit acasă, mi-am continuat recuperarea, a mai spus Bogdan trecînd repede la povestea lui, grăbit parcă să termine, să nu lase durerea să izvorască.
La lucrări, el zice, eu scriu
Odată cu accidentul, viața s-a oprit pentru Bogdan. De sport nici nu mai putea fi vorba, iar la școală nu a mai putut merge. Pînă anul trecut, cînd a vrut să arate că un scaun cu rotile nu îl poate opri să ducă o viața normală. A continuat lupta. Povestește cum merge la școală, trecînd peste detaliile amare. Școala am reluat-o de anul recut. Acum m-am înscris la seral. La zi nu aveam cum să mă înscriu. Mă duce tata la școală. Mă duc numai pentru a lua note, iau lecțiile de la colegi și le scanez și după aceea le învăț. Dar nu întotdeauna este doar ascultat, trebuie să dea și lucrări. Mîinile nu și le poate mișca în totalitate, nu poate ține creionul în mînă. Emil Cre]u, tatăl lui, ne lămurește: la lucrări, el zice, eu scriu. Bogdan e în clasa a XI-a acum, dar mai are doi ani pînă termină liceul. Planuri nu și-a făcut. Nu știe ce-i rezervă ziua de mîine. Nu îndrăznește să spere că, poate, destinul lui se va schimba.
Sînt șanse să se amelioreze
Printr-o minune a lui Dumnezeu, a medicinei și a științei, sînt șanse reale ca situația lui Bogdan să se amelioreze. O operație de transplant cu celule stem i-ar putea readuce speranța că ar putea merge din nou. Operația din China constă în transplantul de celule stem. Eram programat pentru luna iunie, dar nu am putut merge din cauză că nu am avut bani. Acum am vorbit cu altă clinică din China. Mi-au zis că, după ce stabilim, durează între 45 și 90 de zile pînă la programarea propriu-zisă. Nu ți se spune ce o să se întîmple după. Spun doar că o să afli acolo, că nu îți promit nimic. Dar sînt șanse să se amelioreze situația, continuă Bogdan cu stăpînire de sine. Operația costă 25.000 de dolari, bani de care familia Crețu nu poate face rost, deși a încercat din răsputeri. Părinții lui Bogdan au fost la bănci să facă împrumut, dar salariul de însoțitor al mamei lui Bogdan și cel de lucrător la CET Brașov al tatălui nu le permite contractarea unui credit. Pentru programarea din iunie, banii pentru operația lui Bogdan ar fi trebuit să vină de la Comitetul Olimpic, dar cei de acolo nu au reușit să facă rost de întreaga sumă, iar Bogdan a pierdut programarea. Nu vreau să intrăm în detalii. Asta e, nu s-a putut, întrerupe brusc subiectul Bogdan, resemnîndu-se la gîndul că nu s-a putut face mai mult.
Exerciții de întreținere
în fiecare zi
A început să facă gimnastică de cînd era copil. Pînă la 17 ani a făcut gimnastică de performanță, își sacrifica timpul liber pentru antrenamente, dar nu-i părea rău. După primul an de gimnastică a cîștigat primul concurs, Micul gimnast, unde a primit o diplomă, pentru că atunci nu se dădeau medalii. Ar fi vrut să continue, dar avîntul i-a fost tăiat brusc. Fac gimnastică de la opt ani. Am participat și la concursuri unde am cîștigat la diferite categorii. E vorba de gimnastică sportivă, lucram la toate aparatele. La inele eram mai bun. Am cîștigat titlul de campion național de mai multe ori. Am cîștigat și la inele, și la paralele, dar nu mai știu exact cînd, povestește cu modestie sinceră fostul gimnast, slăbit acum ca o umbră. Ca să nu-și piardă tonusul și să-și mențină o stare fizică cît de cît tonifiată, face exerciții în fiecare zi. Facem mișcare noi, acasă, face bicicletă, avem un kinoterapeut care vine de trei ori pe săptămînă pentru recuperare și face și mișcare la saltea, a continuat povestea mama lui Bogdan, Catrina Crețu.
O sumă prea mare
Părinții lui Bogdan se simt neputincioși pentru că nu au au cum să-și ajute băiatul. Am fost la o emisiune pe programul național, cu sportivi mari, dar nimeni nu a dat un telefon să se intereseze de el. Pînă la urmă o să mă duc la firmele mari, cu actele lui Bogdan și atunci, fiind față în față, mă gîndesc că poate o să ne ajute. A fost totuși sportiv, în lumea sportului sînt destui care ar putea să facă ceva, spune cu lacrimi în ochi mama lui Bogdan care încearcă să-și ajute cu disperare copilul. Tînărul urmărește mereu noutățile care apar în domeniul medical, deși știe că, prin puterile părinților lui, nu se va strînge niciodată suma necesară intervenției chirurgicale. Bogdan caută să vadă ce mai e nou, ce progrese se fac în medicină. Noi am vrea să mergem unde e mai bine și să obțină rezultate, dacă o să facem rost de bani, dar..., își întrerupe gîndul mama lui Bogdan fără a îndrăzni să dea glas vreunei speranțe.
O viață normală
Acum, tînărul duce o viață normală. Atît cît poate fi de normală o viață în cărucior. E vizitat mereu de prietenii lui și de foștii colegi de gimnastică, cu care mai iese afară sau mai merge chiar la sală. Se joacă pe calculator, navighează pe Internet, merge la școală. O viață normală, nu? Dar ce normalitate... Nimic nu mai este ca înainte, totul s-a schimbat. Realitatea este crudă. Bogdan Crețu ar fi putut face gimnastică în continuare, ar fi putut deveni un campion mondial, ar fi putut deveni un antrenor valoros, ar fi putut..., ar fi putut... Dar, nimic nu mai este cum a fost. A rămas doar speranța. Speranța că soarta lui se va schimba cumva. Cîndva...
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
