Un român a luat marele trofeu al Festivalului de Cinematografie de la Cannes. Un succes care a adus României primul Palme dOr pentru filmul 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile. La drept vorbind, povestea cu succesul României e un șablon fals și nedrept. Fals, pentru că România, nu țara, ci instituțiile care o reprezintă în cinematografie, nu a făcut mare lucru pentru regizorul Cristian Mungiu. Ba chiar aproape nimic. Celebrul Consiliu Național al Cinematografiei, mașina de stat care orice hîrtii ar băga pe o parte, scoate la capătul țevii desagi cu bani pentru filmele sterpe ale lui Sergiu Nicolaescu și scenariile lui Nicolaescu Sergiu, aruncă doar mărunțiș de ochii lumii pentru regizori ca Cristian Mungiu sau Cristi Puiu. Nedrept ar mai fi să spui că succesul de la Cannes al lui Mungiu, al lui Nemescu sau al lui Cristi Puiu, acum doi ani, e al României, cînd de fapt România, nu țara, ci instituțiile care o reprezintă, privesc plictisite ca la un film prost efortul acestor tineri regizori. Nume pe care trebuie să le aplaude întîi lumea de afară ca să fie apoi recunoscute, cu gura pungă, de gașca nicolaeștilor. Și totuși, succesul acestor tineri este și al României. Al țării, nu al instituțiilor. Pentru că poveștile spuse de filmele lor sînt poveștile țării. Sfîșietoarea poveste a avorturilor interzise, din 4 luni, 3 săptămîni și 2 zile, sau revoltătoarea mizerie umană din Moartea domnului Lăzărescu, sau cinica naivitate a speranței, din Marfa și banii, sau escrocheria dusă la artă, din Filantropica, sau...
Ăsta e tristul și mărețul paradox al României. Lungul film prost pe care îl trăim zi cu zi naște filme de aur la Cannes.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
