Pe 15 Noiembrie 1987 mi-a fost fricã. Am fost paralizat de fricã ºi de neputinþã. ªi, spre ruºinea mea, nu am fãcut mare lucru. Le povesteam colegilor mei studenþi din Timiºoara, pe furiº, ce reuºeam sã aflu de la ai mei cã se întîmplase acasã. Atît! Am stat ascuns în cochilia mea, cum au fãcut majoritatea românilor. ªtiam ce ar putea însemna înfruntarea sistemului, iar instinctul de autoconservare a fost mai puternic decît dorinþa de a fi solidar cu ei. Am fost însã mîndru, apoi, cã sînt braºovean.
Au trecut deja 19 ani de atunci, de la acel moment unic. Ani trecuþi care au aºternut tot mai mult praful uitãrii. Dacã n-ar fi Asociaþia 15 Noiembrie, care în fiecare an marcheazã evenimentul, nu ºtiu cine ºi dacã ar mai face-o. Eroii braºoveni, cîþi mai sînt dintre ei, sînt neschimbaþi. Sînt doar mai bãtrîni, mai bolnavi ºi, ca o ironie a sorþii, aruncaþi în ºomaj de la uzina pe care au fãcut-o celebrã în lume prin protestul lor. Sînt mai copleºiþi de grijile unui trai departe de a fi uºor, dar la fel de demni ºi verticali. N-au primit nimic de la statul român. Ba chiar trebuie sã dea statul român în judecatã pentru torturile la care au fost supuºi ºi pentru a putea primi medicamente ºi asistenþã medicalã gratuitã. În schimb, ºi-au propus sã nu îi lase pe oameni sã uite. ªi sã-i ajute pe tineri sã cunoascã istoria adevãratã. Ceea ce au fãcut pînã-n prezent îi îndreptãþeºte din plin sã fie cei în jurul cãrora ar trebui sã se coaguleze toate personalitãþile ºi organizaþiile civice reprezentative pentru ca proiectul Centrului Rezistenþei Anticomuniste sã nu rãmînã doar un simplu proiect.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit �i de prietenii t�i!
Cotidianul omului s�n�tos
