Ca fumător, prima oară cînd m-am simțit discriminat a fost în cadrul unei vizite în Italia, în urmă cu un an. Prin lege, acolo fumatul a fost interzis nu numai în instituțiile publice, ci și în restaurante și baruri. Ca tot italianul de rînd, am fumat în fața restaurantului, tacticos, trimițindu-i în gînd pe cei care au reglementat în acest mod problema direct la origini. Următorul șoc l-am avut în trenul cu care am călătorit la Roma. Nu numai că nu există vagoane pentru fumători, dar nu poți fuma nici între vagoane sau la toaletă, ca în liceu. Toți fumează în stații, timp în care abia ajung să tragă cîteva fumuri, aruncînd țigara nestinsă în timp ce ușile se închid ca la metrou. Pe linii sînt mormane de țigări nefumate în totalitate din acest motiv.
N-aș fi scris despre fumat și chiar nu cred că trebuie popularizat acest subiect, în special în rîndul tinerilor, dar decizia UE de a nu considera discriminare decizia unui angajator de a interzice aplicarea pentru un job a fumătorilor m-a umplut de indignare. Bine că se interzice discriminarea pe motive de origine rasială, origine etnică, handicap, vîrstă, orientare sexuală, religie și credințe. Dar cred că acceptarea unui astfel de criteriu la angajare deschide calea abuzurilor. Mîine, poimîine angajatorii vor putea pune condiții de ordinul mărimii purtate la picior, culoarea părului, înălțime, greutate, vîrstă sau mai știu eu ce. Pînă atunci, cred că noi, fumătorii, ar trebui să facem ceva pînă cînd nu va fi prea tîrziu. Altfel sînt șanse ca și fumatul pe propriul balcon să ajungă să fie contravenție sau, mai știi, infracțiune.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
