Cine vorbește despre problema cîinilor vagabonzi și n-a fost vreodată la Stupini, la sediul serviciului de ecarisaj al Primăriei, ar trebui să ajungă. Timp de două luni am fost cam de două ori pe săptămînă, în încercarea de a-mi recupera cățelușa pierdută pe stradă. Claie peste grămadă, unii bolnavi, iar alții chiar morți, cățeii își așteptau stăpînul sau sfîrșitul. N-am văzut niciodată pe nimeni care să vină să revendice sau să adopte vreun cățel. O fac probabil de Paști sau de Crăciun. Și nu iau de aici, ci din adăpostul din Triaj. Oricum, sînt salvați mult prea puțini, față de cîți cîini sînt exterminați.
Știu că se înmulțesc cu o viteză astronomică, știu că unii dintre ei pot fi violenți și pot ataca fără somație. Cu toate acestea, nu pot fi de acord cu euthanasierea lor. La fel cum cred că au dreptul la condiții decente în locul în care sînt strînși. Și cred că sterilizarea poate contribui în timp la ținerea sub control a numărului lor. Măcelărirea nu rezolvă, de fapt, nimic. Știu că nu sînt bani suficienți, dar cred că, bine chibzuiți de cei care conduc serviciul, care ar trebui să-și aibă biroul acolo în adăpost, și nu în Primărie, ar putea rezolva parțial problema. La fel de bine cum știu că a avea un cîine presupune, pe lîngă responsabilitatea lui, și ținerea sa sub control, pentru a nu-i pune în pericol pe alții. Și asta nu-i simplu atunci cînd nu locuiești la casă, iar cîinele s-a pripășit de ani buni pe lîngă bloc.
Nici unul dintre noi nu știe cu adevărat cum este viața unui astfel de cîine. Dar cred că-i cumplită. Cățelușa de care vă vorbeam era aproape de nerecunoscut cînd am găsit-o. A rămas cu o foame cronică și, de fiecare dată cînd se apropie de un străin, fuge aproape lipită de pămînt, probabil pentru a evita o posibilă lovitură de bocanc. Care ar putea să o izbească din nou și să o facă să-și tîrască iar luni de zile piciorul.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
