Cu fiecare zi, lună, an care trece sînt tot mai puțini. Triști, la fel de izolați ca și înainte de 89, de foștii deținuți politici autoritățile își aduc aminte rar: în campanii electorale, la evenimente unde pot fi filmați sau pozați și pot da frumos. Ieri n-a fost probabil unul dintre aceste momente. Era doar ziua celor 40 de sfinți. Au stat singuri în fața monumentului închinat jertfei luptătorilor anticomuniști. Cîțiva elevi, o gardă militară care a dat onorul și-un senator. Al partidului acuzat de unii că este neocomunist. În rest, nimeni. Doar cîțiva reprezentanți ai presei locale.
Nu știu cum s-au simțit reprezentanții foștilor deținuți. Habar n-am dacă autoritățile locale încearcă vreo urmă de regret că n-au ajuns la această pomenire. Personal, încerc în locul lor un sentiment de jenă și stinghereală. Fiecare din ei a fost probabil ocupat. Și poate nimeni nu i-a tras de mînecă, spunîndu-le că de la o astfel de manifestare nu au cum să lipsească. Pentru că i-ar jigni pe toți cei care au murit pentru ca noi să trăim liberi de comunism. Și să ne putem comemora eroii, liberi. Fără să mai fie nevoie să o facem pe ascuns. Pentru că atunci, acolo n-ar fi fost prezenți decît ei. Cei care au ales să renunțe la tot pentru un crez și o idee. În fața teatrului, lîngă monument stau uitate în frig doar trei coroane. Deasupra lor pîlpîie flacăra veșnică. În fața ei ar trebui, din cînd în cînd, oricît am fi de ocupați, să ne descoperim și să ne reîmprospătăm memoria.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
