S-au împlinit ieri 147 de ani de la unirea celor două Principate Române. Doar 147 de ani. Cam cît două vieți legate de om. Chiar și Big Ben-ul, celebrul orologiu londonez, e cu un an mai bătrîn. Ceasul nașterii statului român întreg mai avea însă de așteptat ani buni. Pînă în decembrie 1918. Așa se face că, dincolo de lunga istorie a neamului, România de azi este, vrem nu vrem, un stat care va împlini anul acesta abia 88 de ani. Cu aproape 1.150 de ani mai puțin decît viața Universității Sorbona. Iar în ăștia 88 de ani n-a avut parte de vremuri în care să înțeleagă măcar cu adevărat cine este. Mai întîi, a trebuit să învețe să pășească, să se reclădească și să se deprindă a ține fruntea ridicată în Europa. S-o ia de la un capăt. Era un stat liber, condus de un rege adevărat. Nici n-a apucat să împlinească 25 de ani și să se dumirească. Soarta a prăbușit-o și i-a stricat tot rostul. A fost obligată, la început cu pistolul la tîmplă, să uite tot ce-a învățat. Și s-o ia de la capăt. De la celălalt. După mai bine de 40 de ani, cînd a scăpat din lagăr, România era flămîndă, umilă, sălbăticită și buimacă. Își amintea doar că, undeva, dincolo de gard, trebuie să fie bătrîna Europă. Unii îi spuneau că trebuie să meargă înainte. Cei mai mulți trăgeau la stînga. În dreapta, poteca se pierduse. Alții îi tot strigau că trebuie s-o ia de la capăt. Încă vreo 15 ani, sleită și furată, a tot căutat drumul ăsta. Înainte, dar unde? De la capăt, dar de la care? Acum, aproape a ajuns. Mai mult desculță, și îmbătrînită de nevoi, tînăra Românie știe că trebuie s-o ia de la capăt.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
