* Alexandrina Nistor a împlinit ieri 100 de ani * Toți vecinii ei, din 33 de apartamente, s-au strîns în holul blocului de pe Strada Griviței pentru a o sărbători
Are privirea caldă și părul nins, sclipitor de alb. La 100 de ani, citește cam o carte pe săptămînă, fără ochelari. Și zilnic se plimbă, pînă în parc, sau în jurul blocului. Este cea mai iubită locatară a blocului de pe Strada Griviței nr. 64. Ieri, de ziua ei, nepoții, mulți trecuți de 60 de ani, au sărbătorit-o în holul de la intrare. Cu flori, șampanie și tort. Iar bunicuța a sporovăit cu fiecare, așa cum face mereu. Sîntem ca o familie. Știu tot ce se întîmplă aici, pentru că mereu vorbesc cu oamenii, și oamenii mă iubesc. De-asta au și făcut ce-au făcut, azi, pentru mine. Că mereu am ascultat pe fiecare, și n-am vorbit pe nimeni de rău, povestește bunicuța.
INVITAȚIE. Vă invităm la adunarea festivă, luni, 29 august a.c., orele 18.00, în holul de la intrare. Sărbătorim centenarul bunicii!, stătea scris pe afișierul din holul asociației de proprietari Felix 97, de pe Strada Griviței, nr. 64. La ora stabilită, toți locatarii blocului de 10 etaje, din 33 de apartamente, așteptau rînduiți frumos, în jurul unei mese încărcate de bunătăți. Atacăm șampania, vine bunicuța!, se aude o voce. Bunicuța este Alexandrina Nistor, și ieri a împlinit o sută de ani, bătuți pe muchie. Primește florile, cu ochii veseli, puțin umezi. Nepoții ei, mulți trecuți de 60 de ani, îi cîntă La mulți ani!. Apoi, bunicuța se așază pe scaunul rezervat ei, singurul din holul blocului. Sporovăiește cu toată lumea și are grijă ca nimeni să nu rămînă cu farfuria goală. Că doar este bunica tuturor.
Sînt victima
timpului
La 100 de ani, mă simt bine. Nu mă doare nimic, în afară de picioarele care nu mai sînt ca la 20 de ani și capul care, uneori, o ia razna. Dar încă n-am dat în mintea copiilor. În rest, mănînc bine, mă bucur că pot să mă mișc, mă spăl singură, nu am nevoie de ajutor. De dormit nu prea dorm bine, așa că iau un somnifer, o dată la două zile, ca să am o noapte cu somn mai adînc. Sînt victima timpului. Dacă m-a lăsat un secol pe lumea asta..., îmi spune bunicuța, zîmbind. Are privirea caldă și părul nins, sclipitor de alb. La 100 de ani, citește cam o carte pe săptămînă, fără ochelari. Și zilnic se plimbă, pînă în parc, sau în jurul blocului. Îi place foarte mult verdeața. Și stă în fața blocului, pe bancă, în grădină, sau în parc în Tractorul. Dacă se plictisește de stat, ia pe unul dintre noi, care se întîmplă să treacă pe acolo, și spune «Hai să facem cîțiva pași». Și mergem, pe-aici, pe-aproape prin cartier, spune una dintre vecinele ei. Mă credeți sau nu, nu m-am gîndit niciodată la anii mei. N-am dat importanță anilor, sau vieții. A fost și greu, a fost și ușor, dar oricum a fost, a trecut. Sînt o fire cu o oarecare voință. Dacă mă doare ceva, mai ales păcătoasele astea de picioare, și nu pot să mă mișc, mă dau jos din pat și mă mișc. Măcar pînă afară, la băncuță, spune bătrînica. Trec zilele, trec și eu, îmbătrînesc și-mi pare rău, își aduce ea aminte cîteva versuri. Știam atîtea versuri, cînd eram tînără... Acum, nu-mi aduc aminte cine a scris poezia asta. Dar la 100 de ani, îmi dați voie să mai uit și eu, nu-i așa?, întreabă bunicuța, cu un surîs în colțul gurii.
Secretul longevității
Secretul longevității mele... Nici eu nu-l știu. Toată lumea mă întreabă, dar ce știu eu? Așa a vrut Dumnezeu. Sau poate mi se trage de la tinerețea mea, cînd am urcat Ceahlăul de sute de ori, sau am coborît de sute de ori, cu pluta, pe Bistrița, pînă la Piatra-Neamț, că atunci nu erau trenuri, sau mașini, ca acum, își aduce aminte bătrîna. Cînd era copilă, pe lîngă satul lor treceau plutașii, să ducă lemn la fabrica de cherestea Aickler. Să fi fost prin 1916, poate și mai devreme, prin 914. Eu sînt de loc din satul Buhalnița, mai sus de Bicaz. Și ieșeam la apă, și cînd trecea plutașul, îi făceam cu mîna, și mă lua. Acolo am copilărit, acolo a fost tata învățător. Uite, aici sînt eu, pe la vreo 16 ani. Aici e tata, care a fost profesor, și ceilalți sînt copiii de la școală, arată bunica o fotografie îngălbenită de vreme, lipită pe o foaie de carton. Sînt desculți, așa erau copiii pe atunci, mai zice ea.
Regii au fost
oameni cumsecade
Patru regi am prins, la viața mea. Era bine atunci, pe vremea aia..., spune bătrînica. Întîi a fost Carol, care a făcut Peleșul, cu meșteri din Germania și materie primă tot de acolo. Apoi au venit Ferdinand și Regina Maria, cu care bătrîna s-a și întîlnit. Regele avea pădure, pe acolo, pe la noi. Erau domeniile regale. Regina Maria venea vara, cu copiii. Cinci avea, că unul, Mircea, a murit. Venea ea singură, fără suită, numai cu copiii, guvernanta și șoferul. Era acolo un platou, pe munte, și veneau și făceau cartofi copți, și stăteau acolo, la aer. Era o ființă foarte populară, foarte iubită. Foarte... regină, dar știa să fie și ca oamenii de rînd. De aceea au și iubit-o, oamenii, povestește bătrîna. Știe încă pe de rost cum se numeau cei cinci prinți, cu cine s-au căsătorit, ce s-a întîmplat cu fiecare. Regina avea doi băieți: Carol și Nicolae, care se bătea cu birjarii din București. Și trei fete: principesele Elisabeta, Maria și Ileana. Maria s-a căsătorit cu prințul de Sarajevo, cel care a fost împușcat în 25, își amintește ea. Ne întrerup musafirii, care vor să facă fotografii cu bunica. Ana, cea mai tînără locatară a blocului, abia a împlinit un an și jumătate. Mara are vreo cinci, și e mascota blocului. Amîndouă se țin de gîtul bunicii, fericite, iar la plecare, o sărută zgomotos, pe amîndoi obrajii. Și spuneam de Regele Ferdinand și Regina Maria, revine bătrîna la firul discuției. Oameni cumsecade..., simte ea nevoia să adauge. A vorbit și cu Regina, și cu Regele. Odată, a venit Ferdinand fără regină. Și l-am întrebat, «Da regina unde-ați lăsat-o?». Regele o rupea puțin pe românește, și mi-a zis. «Răjina? Răjina, s-o prăpădit...». Și inima ei e la Balcic, eu așa am auzit, continuă bătrîna.
Regele-copil
Despre Carol II, bătrîna nu-și aduce aminte prea multe, decît că a fost căsătorit cu principesa Elena, de care s-a despărțit ca să rămînă cu aia, Elena Lupescu. Și că a mai iubit-o și pe Zizi Lambrino, și că avea o anumită suferință. Dar de Mihai își aduce aminte cu oarecare veselie, că și pe el l-a întîlnit. Odată trecea cu mașina, cînd era copil, și s-a oprit acolo, la tihăraie. Ăsta e un deal pe unde se dau copiii de-a dura, așa. Și s-a dat jos din mașină și a-nceput și el să se dea de-a rostogolul. Numai că țăranul care avea pășunea acolo l-a văzut și s-a oțărît la el, că nu știa cine este. Și Mihai i-a spus, că el el Regele. «Oi fi fiind dumneata regele, dar ce-ai cu pășunea mea?», i-a răspuns țăranul. Că de, era om simplu, povestește ea, amuzată. Și-a plecat regele cu trenul de aur, cum se zice?, o întreb, ca să mai zgîndăresc trecutul. Aiurea. Prostii comuniste. Nu-i nimic adevărat. Păi, tezaurul e la ruși, tot. Patruzeci de tone de aur. Și Putin ăsta al lor nici nu vrea s-audă să ni-l dea înapoi. Îmi venea să-l pălmuiesc, cînd l-am văzut la știri, zilele trecute!, se supără bătrînica.
Politică în rezumat
Pe urmă, au venit comuniștii. Stăteai la cozi și-ți era frică să vorbești cu vecinul. Că te închidea, urmează bunica. Pentru un litru de lapte stăteam la coadă pînă la ora unu noaptea. Mergeam cu unul dintre vecini, și ne lăsam locuri la rînd. La unu luam un litru de lapte, la două încă unul, la șase dimineață veneam aici, pe Griviței, și mai luam unul. Apoi lăsam alt rînd, pentru pungile acelea de oase de 15 lei. Și mai luam două ouă pe săptămînă și o jumătate de pachet de unt. Și salamuri de-alea, de mai băgau ei la magazin. Și uite-așa se făcea ora 12, rezumă bătrîna anii comunismului. Cu toate astea, îi pare rău că l-au împușcat pe Ceaușescu. Nu m-am bucurat, că l-au împușcat ca pe un cîine. Trebuia un proces adevărat, să-l judece întîi, și să dea o sentință adevărată, nu așa. Să-l fi trimis în altă țară, ca pe Miloșevici, crede bunica. Pe Iliescu nu-l poate suporta. Nu știu de ce, dar nu pot. Nici el n-a făcut nimic, în trei mandate. A dus țara asta de rîpă. Acum se zbat cu Năstase și Văcăroiu. Mi-ar plăcea să scape de ei. Mai ales ăsta, Văcăroiu. Păi ăsta-i om politic? Dacă-i pui o șapcă și îl duci la tarabă, nu-l deosebești de Nea Vasile, se revoltă bătrîna.
De Băsescu nu prea știe ce să creadă, că, deocamdată, e abia la început. Dar l-a votat și pe el, și pe Scripcaru, că au stofă de băieți buni. Oricum, lui Băsescu nu i-au găsit nimic să-l înfunde, după atîta puricat, constată ea. Am fost la vot. Mie mi-au făcut listă separată, că nu eram trecută acolo. Au fost tare drăguți cu mine, cînd au auzit că mai am puțin și fac o sută de ani, se amuză bătrînica.
Bunica nu pierde niciodată știrile
În ciuda celor 100 de ani ai săi, bătrînica este foarte bine informată. Cel mai mult îmi place să mă uit la televizor, la știri. Ziarele le răsfoiesc, citesc ce mi se pare mai interesant, dar știrile le văd în fiecare seară, îmi povestește ea. Filme nu prea vede. Cînd nu-mi place ce văd, butonez pînă găsesc ce caut. Și dacă nu găsesc, sting televizorul și iau cartea. Ies pe bancă, sau mă duc în parc, și citesc, îmi spune. Cel mai mult îi place A.J. Cronin. E multă iubire și multă liniște în cărțile lui. Și mai îmi plac romanele în care e multă istorie și dragoste, dezvăluie ea motivul. Și mă uit cu drag la băieții tineri, frumoși și inteligenți. Că doar sînt bunica lor, spune bătrînica. Bunica are, de-adevăratelea, doi nepoți și o strănepoată. Toți sînt în Canada, dar o vizitează de cîte ori au ocazia. Nepoata a venit două săptămîni, în luna iulie, cu soțul, și a stat aici. Iar strănepoata a făcut toată vacanța de vară la mine. Tare m-am mai bucurat!, mărturisește bătrîna. Sora ei, de 86 de ani, este la Piatra-Neamț, iar la Brașov stă cu fiica, în apartamentul ei. Dar familia ei sînt și bătrînii locatari ai blocului. De 30 de ani sîntem împreună aici, pentru că locul ăsta e făcut așa, din banii noștri. Am cumpărat teren și am plătit constructorul să-l facă. Nu știu cum a fost posibil, acum 30 de ani, dar așa s-a făcut, povestește ea. Sîntem ca o familie. Știu tot ce se întîmplă aici, pentru că mereu vorbesc cu oamenii, și oamenii mă iubesc. De-asta au și făcut ce-au făcut, azi, pentru mine. Că mereu am ascultat pe fiecare, și n-am vorbit pe nimeni de rău. Și știu pe fiecare, cînd e vesel sau supărat. Iar dacă e supărat, și știu ce să-i spun să-l ajut, îi spun, zice cu simplitate bătrînica. Ne luăm La revedere. E tîrziu, și simte nevoia să se odihnească. În seara asta, nu va mai avea nevoie de somnifer.
E un eveniment deosebit. Ideea mi-a venit pentru că, la asociația noastră, am mai făcut aniversări. Și ne-am mobilizat toți. Din fondurile asociației, am pus bani toți, și am făcut această aniversare. Că bunicuța este unică în bloc, și cred că nimeni nu se mai poate lăuda cu așa ceva. Este o femeie extraordinară. Plină de bunătate, foarte vioaie, și cu o voință de fier. Sîntem ca o familie. De 30 de ani, sîntem toți în blocul ăsta. Este bunica noastră. Eu ca să ajung la vărsta ei mai am nevoie de 30 de ani.
Petru Clucerjan,
președintele
asociației de locatari
Noi stăm împreună de 30 de ani în blocul ăsta. Și e o femeie așa de vioaie, și activă - acuma n-ai cum s-o vezi - dar așa este. Și întotdeauna a fost bunica blocului. Poate că unii n-or să aibă niciodată ocazia să trăiască alături de un om așa de bătrîn. Are o memorie grozavă, e o fire deschisă, moldoveancă din aceea caldă, plină de bunătate. Eu sînt mai ardeleancă, mai scorțoasă. Ea nu e așa. Și toată lumea o iubește. Și ar fi păcat să nu o sărbătorim.
Violeta Chișiu, locatară
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!