Dezvăluirile unui fagarașean care a muncit la fabrica subterană de arme a lui Saddam
* Făgărășeanul susține că românii care munceau în Irak au aflat acolo, încă din 1986, că i se pregătește căderea lui Ceaușescu și că dictatorul va fi înlăturat de Ion Iliescu * Peste 15.000 de români s-au întors din țările arabe în 89, chiar cu o lună înainte de Revoluția din decembrie
Mii și mii de români au muncit ani la rînd în țările arabe, pe vremea lui Nicolae Ceaușescu, președintele României Socialiste, cel care se declara prietenul arabilor. România a derulat contracte cu Irak, Maroc, Liban, Israel, Egipt, Kuweit sau Qatar. Meseriașii români erau solicitați în construcții și agricultură. România a cîștigat miliarde de dolari din aceste contracte. Cîștigau bine și muncitorii români, dar statul ceaușist avea grijă să le înjumătățească agoniseala. Iar Securitatea era clipă de clipă cu ochii pe ei, acolo în deșert, dar și pe familiile lor rămase în țară. Făgărășeanul Grigore Gheorghe a fost unul dintre românii care au muncit în Irak și în Egipt. În Irak a participat la construirea unei fabrici de armament, la 18 km de Mosul. Era proprietatea lui Saddam Hussein și a cumnatului său. Fabrica a fost construită la 15 metri sub pămînt pe o suprafață de 25 de km pătrați. La sfîrșit, construcția a fost mascată cu un munte de stînci de către o firmă franceză. Acolo, în Irak, muncitorii români au aflat încă din 86 că Ceaușescu va fi debarcat de Ion Iliescu, care era agreat de KGB. Făgărășeanul spune că peste 15.000 de români s-au întors în țară în 89, cu o lună înainte de Revoluția din decembrie, pentru a fi alături de familii în cazul în care începeau luptele.
Noi, prieten Ceaușescu
Firme precum ARCOM, Uzina de Import Export, ARCIF au fost cele mai solicitate în străinătate în anii de dictatură comunistă. Trebuiau să construiască fabrici, locuințe, școli, dispensare, dar să facă pînă și agricultură în deșert. România a cîștigat bani frumoși din contractele încheiate cu țările arabe. Statul lui Ceaușescu, nu și românii de rînd. Au fost exportate în anii aceia cantități uriașe de materiale de tot felul, tehnologie românească și mînă de lucru care trebuia să pună în funcțiune în timp record instalații industriale, să dea în folosință locuințe și sedii. Munca românilor era recunoscută și apreciată de la șefi de stat pînă la cetățenii simpli. Ca să-și arate amabilitatea, arabii îi salutau pe români și nu uitau să-i asigure: Noi, prieten Ceaușescu. Românii trebuiau să zîmbească la astfel de efuziuni. Niciodată nu știau cine este securistul sau turnătorul care ar fi putut raporta un gest sau o vorbă care i-ar fi costat scump. Poate chiar libertatea.
În deșert, la fel
ca în România
După ce un contract era parafat cu un demnitar arab, firma românească își stabilea necesarul de lucru. De obicei, contracta o lucrare de la organizarea de șantier pînă la predarea la cheie. Atunci, ca și acum, era preferată forța de muncă din România pentru că era mult mai ieftină. Iar Ceaușescu era mînă mai largă cu prietenii. Dovadă că, după 89, Irakul mai avea încă de plătit României datorii de peste două miliarde de dolari pentru lucrările efectuate. Muncitorii și specialiștii români treceau însă acasă printr-o selecție dură a Securității. Abia după aceea semnau un contract de muncă pe o perioadă determinată și cu un anumit cuantum al salariului lunar. Li se făceau pașapoarte individuale, dar care erau păstrate de securistul șef care-i însoțea pe tot parcursul șederii lor la noul loc de muncă. În grup intrau și mulți alți securiști infiltrați ca muncitori, dar și mulți turnători de bună voie sau siliți să facă raporturi prin cine știe ce șantaje. Acolo, în străinătate, românii erau cazați în colonii. Păreau a fi liberi, dar trăiau practic ca într-un lagăr.
Fabrica de
armament a lui
Saddam Hussein
Făgărășeanul Grigore Gheorghe a plecat prima oară în Irak în iunie 1986 și a revenit în țară, în primul concediu, în 15 septembrie 1987. În cele 15 luni a fost angajat ca electrician la fabrica de armament care s-a construit la 18 km de Mosul. Fabrica se numea SADU 1 și SADU 2. Construcția acestei fabrici a început prin 1984 și s-a încheiat prin 1988. Fiecare echipă de muncitori venea să lucreze în funcție de specificul lucrărilor: săpături, zidărie, finisări, instalații electrice, tehnologie și altele. Fabrica era proprietatea lui Saddam Hussein și a cumnatului său. Ei au plătit totul și au supravegheat șantierul. A fost construit și amenajat chiar și un pavilion de unde cumnatul lui Saddam supraveghea lucrările și mai apoi producția. Fabrica a fost construită la 15 metri sub pămînt, pe o suprafață de 25 kmp. La sfîrșit, a fost mascată cu un munte artificial din stînci, de către o firmă franceză. Fabrica era formată din 18 instalații de producție. Ca un fel de module. Așa, dacă unul din module era bombardat sau pica din vreun motiv, următorul prelua automat producția. Cele 18 module funcționau în serie. Cumnatul lui Saddam era întotdeauna printre noi. De fapt, locuia cu familia sa, avea trei copii, într-un bloc din apropierea coloniei noastre. Omul era sociabil și respectuos cu noi, povestește făgărășeanul.
Frica de atentate
Întreg șantierul și colonia noastră erau foarte bine păzite. Erau trei rînduri de garduri de sîrmă și fiecare era păzit de armată, miliție și securitate. Cînd ieșeam sau intram în colonie eram foarte bine controlați. Se temeau de atacuri teroriste. Kurzii erau foarte periculoși. Chiar urmăream apoi unde au loc bombardamentele în Irak. Fabrica făcută de noi, la Mosul, n-a fost distrusă. Dar este posibil să nu fi știut nimeni despre ea, pentru că era foarte bine mascată, mai spune Grigore Gheorghe. Această fabrică producea pe tehnologia celei care funcționa la combinatul chimic de la Făgăraș, iar materiile prime erau procurate tot din România.
Atacuri aeriene asupra Irakului
În acea vreme, Irakul era în război cu Iranul. Conflictele armate erau foarte dese. Grigore Gheorghe își amintește că era periculos și atunci să trăiești în Irak. Era prin august 1986. Un avion iranian a intrat în zona noastră. De la sol, s-a tras în el. A fost un adevărat război. De teamă, imediat, peste 1.500 de români au cerut să fie trimiși în țară. Un episod la fel de înfricoșător pentru noi s-a petrecut în 87, la Basra. Un alt avion iranian a intrat în zona irakiană. Era deasupra coloniei de iugoslavi, care construiau acolo o fabrică de ciment. Aceștia au preluat armele irakienilor și au tras în avion pînă l-au doborît. Saddam Hussein i-a premiat pe muncitorii iugoslavi cu saci de bani. Noi, românii, ne-am fi dorit să fim în locul sîrbilor. Dar numai după aceea, cînd nu se mai trăgea, povestește amuzat, acum, după ani buni de la acele momente, Grigore.
Colonia din șantier
Românii erau cazați în colonii construite în incinta șantierelor. Aveau locuințe, cantină, săli de cinematograf unde rulau filmele aduse din țară. Într-o garsonieră locuiau cîte patru persoane. Doar șefii aveau condiții mai speciale. La cantină, găteau doar bucătari români. Firma aducea în colonie cisterne de apă, cumpărată de la samsari, pe care o depozitau în rezervoare. Ca s-o poată bea, apa trebuia răcită cu gheața. Asta în funcție de cît reușea fiecare să facă rost de gheață de la arabi pe bani mulți. Erau temperaturi de aproape 50 de grade Celsius. Nu eram obișnuiți cu căldurile acelea. Lucram între orele 5.00-11.00 și 16.00-20.00. Camerele aveau frigidere, paturi de campanie, dulap. Trebuia să ne cumpărăm singuri televizoare sau radiouri, dacă voiam. Puteam pleca din colonie în timpul liber, dar securiștii ne urmăreau pas cu pas aproape peste tot. Știau ce facem în fiecare clipă. Puteam merge în excursii, puteam viziona filmele aduse din țară, făceam chefuri cu acordeon și muzică românească. Dar nu era ca acasă. La această construcție au fost aduse, prin 1987, și vreo 200 de femei pentru a confecționa salopete, măști și echipamente militare. Erau femei racolate din închisorile din țară. La aceeași construcție, irakienii au folosit și maiștri polonezi. În zonă am mai întîlnit indieni care construiau drumuri, își amintește Grigore.
Știam că Ceaușescu va fi
înlăturat de Iliescu încă din 1986
Românii din colonie erau foarte dornici să afle știri din țară. Dar știri adevărate. Familiile nu prea aveau curajul să le scrie lucruri importante sau ceea ce se întîmpla cu adevărat în țară pentru că scrisorile erau verificate de Securitate. Așa că noi ascultam Europa Liberă, dar pe furiș, pentru că informatorii și securiștii ne spionau. De acolo aflam știri din România. Muncitorii din zona Moldovei și cei din Timișoara erau mult mai bine informați. Nu știu cum aflau, dar tot de la ei am auzit prima oară despre evenimentele care urmau să aibă loc în țară. Cînd am venit acasă în 87, le-am spus alor mei ce aflasem: că Ceaușescu va fi înlăturat și în locul lui va veni unul Ion Iliescu, care era agreat de KGB. Știam asta înainte de ieșirea muncitorilor de la Brașov, din 87, de prin 86. În țară nimeni nu m-a băgat în seamă, spuneau că așa ceva nu este posibil pentru că Securitatea este prea puternică și ține cu Ceaușescu. După aia, ceea ce le-am spus s-a confirmat. Numai că Ceaușescu nu a fugit în Iran, așa cum era scenariul auzit de mine, ci a fost împușcat. Astfel de informații cu lovitura de stat erau tot mai clare, după 88. Astfel, în toamna lui 1989 mulți am revenit în țară pentru a fi alături de familii, dacă avea să iasă lovitura de stat și ar fi fost lupte, dezvăluie fostul muncitor din Irak.
Erau avantaje și dezavantaje cînd acceptai un contract de muncă în țările arabe. Încă de la început eram amăgiți că vom fi plătiți mult mai bine decît în țară. Semnam la plecarea în deșert un contract în care se stipula că vom fi plătiți cu 840 dolari pe lună. Dar, o dată ajunși acolo, salariul nu depășea 240 dolari pe lună și încă 7.000 de lei pe care îi primea familia în țară de la firma prin care eram angajați. Din acea valută, trebuia să ne plătim masa la cantina din colonie, cel puțin 10 dolari, transportul cu avionul și alte cheltuieli personale. Așa justifica firma reducerea salariului de cel puțin patru ori. Valuta o primeam la trei luni, dar pe hîrtie. Eram obligați să acceptăm de fapt produse în locul dolarilor. Erau shopurile acelea, Comturist, de unde puteam să cumpărăm. În primul rînd trebuia să luăm tot produse românești, deși noi preferam cafea și țigări străine, ca să le putem vinde și să ne scoatem banii. Mai era un pericol. Eram urmăriți de milițieni și securiști atunci cînd vindeam produsele străine pe care reușeam să le luăm din shopuri. Uneori ne pîrau vecinii sau chiar rudele invidioase. Ne strecuram cum puteam pentru a vinde ceva
Grigore Gheorghe
A vizitat întreg Egiptul
În februarie 1988, după experiența din Irak, Grigore a plecat în Egipt. A muncit la construirea unei fabrici de ciment, la Assiut II. A rămas acolo pînă în noiembrie 1989. Cînd s-a întors îngrijorat pentru familia sa. În Egipt mi-a fost mai ușor, eram deja obișnuit cu viața din deșert. Mai mult, a venit și soția mea în vizită cîteva săptămîni. Am lucrat ca electrician, apoi ca magaziner și apoi umblam cu caravana să fac filme în coloniile de români. Egiptenii erau mai harnici, dar mai săraci decît irakienii. În Egipt am făcut multe excursii. Aveai ce să vezi. Nu toți românii voiau să viziteze zonele turistice, pentru că preferau să-și cumpere produse, în special aur, să le aducă în țară. Făgărășeanul a vizitat tot ce era mai interesant în Egipt: Canalul de Suez, Valea Regilor, Alexandria, Port Said - orașul negustorilor, Ismailia - orașul florilor, Piramidele, Muntele Sinai, și chiar mănăstirile creștine.
Mănăstirea de la Muntele Sinai
Grigore Gheorghe a fost impresionat de tot ce a văzut, dar cea mai frumoasă amintire o are de pe Muntele Sinai. Am văzut pe viu ceea ce se spune în Biblie despre Moise. Am văzut izvorul care a țîșnit din munte după ce Moise a dat cu toiagul. Au crescut acolo cinci plopi, care sînt încă acolo. La baza muntelui, a fost construită o mănăstire cu hramul Maicii Domnului. Aici slujea și un preot român, din București. Avea 90 de ani. La această mănăstire mă simțeam ca acasă. Simțeam o liniște profundă. Mai ales că auzeam slujba în limba română, ceea ce pentru noi însemna enorm. Bătrînul preot ne-a întîmpinat pe noi, grupul de români, cu mare bucurie. A scos în acea zi și moaștele la vedere. Ne-a făcut cadou, la fiecare din grupul de români, cîte o verighetă. Eu o păstrez și în ziua de astăzi, arată Grigore amintirea de suflet.
Munceau la negru, pe valută
Ca să-și rotunjească veniturile, românii lucrau, la negru, la familii de localnici. În zilele libere din săptămînă făceau zugrăveli, faianțări, instalații electrice. Aveam liber de joi seara pînă sîmbăta la ora 12.00. Și asta pentru că ei nu țineau liber duminica, la fel ca noi. În aceste zile, contractam lucrări la particulari. Dacă eram corecți, și ei erau corecți cu noi. Ne plăteau foarte bine, păstrau secretul, ba ne și ospătau. Dar au fost și români care și-au bătut joc. Doi șoferi români urmau să plece în țară peste două zile. Au mers la o casă să pună faianță, dar au lipit-o cu un fel de vaselină. Arabul, inspirat, i-a fotografiat în timp ce lucrau. Apoi, cînd a văzut că-i pică faianța de pe perete, a mers să-i caute pe cei doi români în colonie. Ăștia erau chiar pe punctul de a pleca spre țară. Au fost opriți, le-au fost luați banii și trimiși disciplinar în țară. Dacă erai serios și îți vedeai de treabă, totul era bine. Cînd veneam în țară, ne ascundeam valuta pentru a nu fi confiscată la graniță. Eu o ascundeam în ceas, își amintește Grigore.
Țuică din curmale și banane
Românii erau inventivi și în deșert. Făceau bișniță cu fel și fel de produse originale românești. Cu alcool, cu balsam, cu creme. ,,În cameră ne-am montat un cazan de țuică. L-am făcut din cupru și distilam curmale și banane. Era cel mai bun rachiu. Îl vindeam atît la români, cît și la arabi. Camera mea era recunoscută drept restaurant. Aveam și terasă. Ne distram cu un acordeon. Un coleg de muncă din Mureș, bun desenator, a pus pe hîrtie ambientul de la mine din cameră. Dar totul era secret, pentru că dacă securiștii aflau mă trimiteau disciplinar în țară atît pe mine, cît și pe cei care cumpărau țuica. Dar arabii au devenit sceptici cu produsele noastre, după ce au fost înșelați urît de cîțiva români. În sticlele de coniac au pus urină. Inuman. Eu făceam rachiu curat, îl puneam în sticle, primeam etichetele de acasă și apoi le vindeam. Am făcut bani frumoși. Mai mult, soția îmi trimitea alcool din țară în pungi de perfuzii și așa nu era confiscat, mărturisește Grigore Gheorghe.
Greva din Egipt
În august 1988, muncitorii români au organizat o grevă de proporții în Egipt. Erau nemulțumiți că salariile nu au fost plătite timp de trei luni, iar hrana și condițiile de lucru erau proaste. ,,Eram la masă, la cantină, cînd a început o revoltă. Aceasta a fost scînteia. Apoi, peste 5.000 de salariați ne-am strîns în fața bărăcii directorului de șantier, un anume Mateescu din Constanța. I-am dat foc la mașină, am spart casa. El a fugit în oraș de frică. Nu am lucrat o săptămînă, pînă cînd a venit consulul României la Cairo în colonie. Au început cercetările și s-a aflat că directorul a reținut valuta într-un depozit pentru a încasa dobînda. A fost trimis în țară și adus alt director, unul Mușat, din Piatra Neamț. Cu ăsta a fost bine, povestește făgărășeanul despre prima grevă la care a participat în viața sa.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!