Cîndva, un jurnalist bătrîn mi-a spus cam așa: În occident, ziariștii au nevoie de curiozitate ca de aer. Cînd n-o mai au, apelează la indignare. Este ultima lor resursă. Cuvintele de mai sus mi s-au părut fără sens, atunci. De abia acum încep să le înțeleg, citind și ascultînd zeci de analize politice în fiecare zi.
Indignarea este justificată în anumite cazuri, fără nici un dubiu. Ea corespunde de altfel unei tentații a omului obișnuit de-a dramatiza, de-a nu rămîne la nivelul analizelor reci. Atunci însă cînd se transformă într-o simplă retorică, lucrurile se schimbă.
Mecanismul descris mai sus este ilustrat adesea și de politicieni. Cînd vorbesc despre cei din tabăra adversă, nu puțini recurg la salvatoarele formule ale indignării. Acuzele se nasc spontan una din cealaltă, acumulîndu-se precum o avalanșă. Observăm că între meseria de politician și cea de analist politic
există o asemănare destul de profundă. Nu întîmplător anumiți jurnaliști devin purtători de cuvînt ai unor politicieni sau se transformă ei înșiși în oameni politici. Iar unii politicieni redevin jurnaliști.
Retorica indignării este surogatul analizei, la urma urmelor. Ca orice surogat, este mai ieftină și mai ușor de realizat.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!