Mona Muscă a dat politicului românesc - și explicit premierului Tăriceanu - o lecție de bărbăție. Și-a prezentat demisia ca pe o chestiune de coloană vertebrală. Logic, a renunțat la funcția de ministru, dar și la cea de vicepreședinte al PNL, considerînd că nu este corect să facă parte din echipa unui om pe care îl contestă. Mona Muscă demisionează. Tăriceanu declară numai. Și o face în repetate rînduri, după cum în repetate rînduri retractează. Iubirea de scaun este mai puternică decît cinstea obrazului. La ora actuală, o țară întreagă îi pune pe cei doi față în față. Mona Muscă, și așa lider de imagine în PNL, îl surclasează încă o dată pe șeful ei de partid. Desigur, se poate pune problema și altfel: Mona Muscă a intrat în acest război cu Tăriceanu ca un vîrf de lance. Unii spun că este vîrful aripii Stoica din PNL. Alții că ar fi fost vîrful diversiunii Băsescu. Este adevărat că Tăriceanu are adversari puternici în partid, așa cum este adevărat că în PNL există și adepți ai fuziunii (propuse de Stoica) cu PD. Este adevărat că Tăriceanu a încurcat proiecțiile centrului de putere de la Cotroceni privind anticipatele. Este adevărat că Mona Muscă îi dă o lovitură dură premierului. Nu șubrezește guvernul, în fond nimeni nu este de neînlocuit. Dar erodează imaginea unui prim-ministru și așa șifonat. Ciudat este că analiștii nu iau în considerare un element absolut banal: Mona Muscă ar putea să fie mai puțin un specimen politic, și mai mult un om cu principii. Căci, oricît de ciudat ar părea, mai există și așa ceva.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!