* Rodica, Angela, Lizica și Florica sînt patru brașovence care, deși au trăit zilele Revoluției închise între patru pereți, păzite cu strășnicie, au vorbit timp de trei zile cu cele mai importante
personaje ale momentului și cu mii de oameni obișnuiți
Patru brașovence au trăit zilele Revoluției închise între patru pereți, păzite cu strășnicie, în sediul fostei județene de partid, transformat în sediul central al operațiunilor de război după căderea lui Ceaușescu. Cele patru femei au vorbit timp de trei zile, în care nu au văzut lumina soarelui, cu cele mai importante personaje ale momentului și cu mii de oameni obișnuiți. Au fost martore la moartea unui soldat și au văzut un ucigaș. Chiar și ele au fost amenințate cu moartea. Au trăit clipe de spaimă, dar au rămas la datorie. Baricadate în cămăruța lor de la parter, sub șuieratul gloanțelor, au continuat să apese pe butoanele centralei telefonice. Pentru că ele, Rodica, Angela, Lizica și Florica, au fost, în decembrie 89, telefonistele revoluției.
Aduse cu tancheta la muncă
Pe vremea Comitetului Județean al Partidului Comunist Român, Județeana de partid avea patru telefoniste care lucrau în ture. În dimineața de 22 decembrie 1989, doar una dintre ele era la muncă. Nu prea avea ce face, pentru că angajații și mai ales șefii fugiseră sau nu mai veniseră la slujbă. După ce a căzut Ceaușescu, iar evenimentele s-au precipitat, au fost aduse și colegele ei. Au fost luate de acasă cu tancheta. Cînd am ajuns, în clădire erau doar militari. Angajații fugiseră de mult. Am reușit să intrăm numai după ce militarii care ne-au adus au explicat că sîntem telefoniste și este nevoie de noi la serviciu. Noaptea, totul s-a transformat într-o nebunie. Clădirea Județenei de partid era cea mai vizată. Se trăgea din toate părțile. În camera noastră, la centrală, am pus pături la geamurile care fuseseră sparte, după ce gloanțele începuseră să zboare în toate părțile. Ne-am baricadat și ușa cu un dulap de metal, pentru că ne era frică. Noi eram izolate acolo și nu prea înțelegeam atunci ce se întîmplă. Știam doar că trebuie să ne apărăm cumva. Nu știam cine trage, cine e dușmanul, povestește Rodica Danciu, una dintre telefoniste.
Pe burtă, la datorie
Pînă în 24 decembrie nu au mai văzut lumina soarelui. Telefonistele își amintesc că era o atmosferă infernală. Gloanțele zburau peste tot, oamenii strigau, telefoanele sunau întruna. Au fost ore lungi în care au fost nevoite să răspundă la telefoane și să facă legături stînd întinse pe podea, pe burtă. Centrala aia părea că e singura legătură a brașovenilor cu o instituție a noului regim. Lumea suna pentru orice. S-a spart o țeavă de gaz în Bartolomeu. În Steagu Roșu nu este curent electric. La Tărlungeni se aud explozii. Se trage de pe Tîmpa. Și pe Neptun se trage. Pe Modarom sînt teroriști. Și în Universal. O femeie a fost împușcată în casă și salvarea nu avea cum să ajungă la ea. La Predeal a fost prins un terorist. În bloc la noi sînt teroriști. La Bran a fost prins un secretar de partid. Cam așa sunau știrile atunci. Unele erau false, iar altele adevărate. Dar noi nu aveam de unde să știm toate astea atunci. Au fost multe dezinformări. Nu știu de ce și cine încerca să ne dezinformeze. Poate că o parte dintre oameni nu o făceau cu intenție. Anunțau și ei ce auzeau de la alții. Noi nu aveam cum să ajutăm altfel pe cineva, decît răspunzînd la telefoane și făcînd mai departe legături. Încercam totuși să îi liniștim pe oameni. Și nouă ne era foarte frică. Unii plîngeau și ne cereau ajutorul. Am avut mare noroc cu un militar, ofițerul Ioan Sandu, care a stat tot timpul alături de noi și selecta toate mesajele. Oamenii nu știau unde să sune și aici unde știau că e instalat feseneul li se părea mai sigur, își amintește Lizica Armanu.
Nu ați murit, ceaușistelor?
În acele zile, telefonistele au avut parte și ele de înjurături și de amenințări. Încă mai sînteți acolo? Nu ați murit, ceaușistelor?! Să vă cărați pînă nu vă împușcăm, securistelor, cam așa sunau amenințările. N-au fugit. N-au făcut-o din eroism, spun telefonistele. Ci, pur și simplu, pentru că treaba lor era să asigure comunicarea la centrala telefonică, în nebunia și spaima care creșteau de la o oră la alta. În cele trei zile au reușit să ațipească doar cîteva minute, cu rîndul. Cu mîncarea a fost mai greu. Mai aveau cîteva pachete de rezervă în dulapul de la serviciu, din rația pe care o primeau de la partid pentru că lucrau în condiții grele, așa cum era considerată munca de telefonistă. Telefonistele spun însă că au împărțit proviziile cu ceilalți.
Cu parolă,
și la toaletă
În agitația care era pe holuri și din cauza împușcăturilor care se auzeau mai ales noaptea, cu greu își făceau curaj să iasă și la toaletă, din camera în care se baricadaseră. Pe holuri, era ca după apocalipsă. Toate geamurile erau sparte, erau saci de nisip peste tot și soldați ca pe cîmpul de luptă. La toaletă, intram numai dacă dădeam o parolă, iar cînd ne întorceam la centrală, la fel. Pentru că pînă și la toaletă eram păzite, își amintește Florica Iosif.
Martore la o crimă
La un moment dat, nu-și mai amintește nici una cu exactitate ziua, au intrat în încăpere, mai mult în forță, doi civili înarmați. Au spus că i-a trimis generalul Ion Florea. S-au așezat unul de o parte a camerei și unul de cealaltă parte, cu ochii pe telefoniste. Ca și cum ar fi devenit prizoniere. Femeile le-au dat din cafeaua și mîncarea lor. Au crezut că așa se cade. Credeau că nu au de ce să se teamă. Stăteau doar cu ochii pe noi. Ascultau ce vorbim la telefon. Noi încercam să nu îi băgăm în seamă, dar simțeam că ceva nu este în regulă. Unul dintre ei ținea arma îndreptată spre ușă. La un moment dat a ieșit în fugă. S-a auzit o împușcătură, iar celălalt civil a ieșit și el în fugă. Colegul lui împușcase un soldat, Fontana parcă se numea, iar cel care a tras se numește Tibescu. Nu știm de ce l-a împușcat pe soldat și nici cine erau cei doi, mărturisește una dintre telefoniste, încă cu teamă în glas. Cînd au văzut cu cîtă ușurință a fost împușcat soldatul, femeile au amuțit de spaimă, iar una dintre ele chiar a leșinat la vederea sîngelui. Cu siguranță au văzut și au auzit multe în cele trei zile de baricadă și lupte, dar nu sînt dispuse să povestească. Vorbesc doar despre ele.
De unde dovezi?
Trei dintre telefonistele Revoluției sînt și azi telefoniste la centrala din clădirea Consiliului Județean. Dar au fost zile bune atunci, la sfîrșitul lui decembrie 89 și ianuarie 90, cînd veneau la muncă fără să știe, pe acte, la ce instituție lucrează. Statul de plată pe luna decembrie 89 n-a avut cine să-l facă. Nici cel din ianuarie 90. Leafa au primit-o, dar pe niște tabele. Cele trei telefoniste spun că ele nu s-au înghesuit în 1990 să se facă revoluționare, deși și-au făcut datoria sub gloanțe. Abia după un an și-au făcut dosarele și au primit certificatul de revoluționar. Acum însă, cînd legea se schimbă, ele se tem că vor pierde acest statut. Ni se cer state de plată din perioada aia și noi nu avem pentru decembrie 89 și ianuarie 90, pentru că nu eram plătite pe acte. Și nici legitimații nu avem din zilele revoluției, pentru că noi am stat zi și noapte acolo, nu intram și ieșeam ca alții. Avem doar declarații de martor, dar ni se mai cer și alte acte și nu avem de unde să le aducem, explică una dintre telefoniste. Care face meseria asta de 30 ani.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!