„Păţaniile unui călător grăbit“

Dimensiune font:

Autor: M. Ex, 06.06.2008

„Sînt unul dintre miile de călători cu mijloacele de transport în comun şi care, ca şi dumneavoastră, plăteşte pentru asta bilete, care pe zi ce trece, sînt tot mai scumpe.
Deşi voi ştiţi cu toţii, foarte bine prin ce trebuie să trecem în fiecare zi pentru a ajunge la destinaţie cu autobuzele RAT, vreau să vă povestesc ce am păţit.
După o zi grea la serviciu ies în staţia de autobuz, în cartierul Noua şi realizez că abonamentul a expirat. Mă îndrept iute către staţia de bilete pentru că eram deja în mare întîrziere. Casa de bilete era deja închisă la ora 17. Caut cu multă speranţă la chioşcurile din împrejurimi şi vînzătoarele amabile dădeau din umeri spunînd că ele nu au la vînzare bilete de călătorie. Căutările au durat în jur de 10 minute, timp în care au trecut deja 2 maşini pe lîngă mine. Am mai aşteptat alte 10 minute întrebînd trecătorii dacă nu cumva au un bilet de călătorie disponibil. Se pare că nu era ziua mea cea mai norocoasă aşa că am plecat pe jos către staţia de la Hipermarketuri. După 15 minute de mers alert ajung la următoarea staţie RAT, care nu avea casă de bilete.
Dezamăgită şi obosită, într-o foarte mare întîrziere, plec în grabă către următoarea staţie RAT care întîmplător este şi capăt de linie (cea de la Astra) şi ştiam că voi găsi un preţios bilet de călătorie. Abia aşteptam să mă instalez confortabil în scaunul unui autobuz şi să îmi trag sufletul pentru că acasă mă aşteptau o grămadă de treburi şi un copil. Cînd am intrat în staţie am răsuflat uşurată, erau mai multe maşini şi nu aveam decît să cumpăr biletul şi să aleg una dintre ele. Alerg către casa de bilete şi în fugă rog pe unul dintre şoferi să fie amabil şi să mă aştepte un moment. Casa de bilete însă era închisă şi de data asta, în faţa ghişeului stăteau la poveşti patru angajaţi RAT, una dintre angajate avea un teanc de bilete în mînă, probabil că ea era casiera care lipsea de la ghişeul închis. Mă rog de ea să îmi vîndă un bilet dar spune că biletele din mîna ei erau pentru altceva privind către bancnota întinsă de mine care necesita rest. O înţeleg pe săraca casieră că era atît de prinsă de poveştile colegilor de la alte departamente încît nu voia să părăsească grupul de colegi povestitori.
Mă uit îngrozită la ceas, aveam deja o oră întîrziere. Grădiniţa copilului se închisese de mult, educatoarele probabil că deja erau la casele lor. Îmi imaginam deja cum stă copilul meu pe scările grădiniţei singur. Am alergat către autobuzul al cărui şofer mă aştepta, i-am cerut şoferului un bilet de călătorie dar pentru că nu are la vînzare bilete am început căutările printre călători sperînd că unul dintre ei poate vinde unul. Şoferul amabil, încercînd să salveze ceva din imaginea companiei pentru care lucrează îmi spune să îmi continui călătoria însă vine unul dintre cei patru care povesteau în faţa casei de bilete împreună cu casierea şi îmi porunceşte nepoliticos să cobor din autobuz şi să merg la casa de bilete. Mă conformez pentru că domnul, inginerul CRĂCIUN CLAUDIU, era de data aceasta ŞEFUL, era pe terenul lui şi eu nu aveam ce să îi fac. Merg la casa de bilete dar era în continuare închisă. Maşinile între timp au plecat. Angajaţii RAT, „povestitorii“ erau în continuare acolo şi rîdeau de mine cu mare satisfacţie că stau şi sînt „la mîna lor“. Îmi dau seama că nu mai am ce aştepta şi hotărăsc să îmi continui călătoria pe jos pentru că şi aşa făcusem mai bine de jumătate de drum tot aşa. În treacăt am cerut angajaţilor RAT legitimaţiile pentru a putea scrie scrisoarea aceasta cu cît mai multe detalii. Din momentul în care am cerut legitimaţiile, limbajul lor a devenit de nereprodus, au început ameninţările şi ţipetele încît orice trecător ar fi crezut că sînt o mare infractoare. Am insistat dar fără niciun folos să văd legitimaţiile pentru că niciun angajat RAT nu poartă ecuson sau legitimaţie. Într-un tîrziu am aflat numărul de marcă al casierei 17037 şi numele inginerului cu exces de zel: Crăciun Claudiu.
Ce facem noi oameni buni? Pînă cînd trebuie să tăcem şi să suportăm bădărăniile şi limbajul obscen al angajaţilor RAT? Pînă cînd trebuie să acceptăm tacit întîrzierile maşinilor în staţie în condiţiile în care este afişat orarul? Pînă cînd trebuie să suportăm mizeria şi mirosurile din autobuze? Şi ce e mai important cît o să mai plătim pentru serviciile astea mizere? Dar pe consumatori nu îi mai apără nimeni? Noi nu mai avem niciun drept? Singura noastră facilitate este aceea de a cheltui din ce în ce mai mult pentru servicii din ce în ce mai proaste?
Închei scrisoarea în speranţa că d-nul Crăciun Claudiu va fi promovat şi că d-na casieră cu numărul de marcă 17037 va avea o mărire de salariu şi că, poate, într-o altă eră vom ajunge să călătorim cu toţii civilizat.
Un călător grăbit“

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit ďż˝i de prietenii tďż˝i!

Comentarii: