„Ingerii grăbiti nu aduc colinde“

×

ďż˝
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

Dimensiune font:

Autor: » Lavinia MARIAN, 13.12.2004

* Deţinutele de la Penitenciarul Codlea au pregătit sîmbătă un spectacol de colinde pentru propriii copii
*Timp de două ore, femeile au cîntat, au recitat şi au plîns, visînd la ziua cînd se vor elibera şi îşi vor putea strînge din nou la piept copiii

Porţile mari, de fier, se deschid cu un scîrţîit dureros, ca un cîntec de jale. „Puteţi intra“, spune calm gardianul, zîmbindu-le cu milă celor cîţiva copii care nu pricep mai nimic din ce li se întîmplă. Se lipesc speriaţi de însoţitorii lor, îndreptîndu-se încet spre sala de vizite. Brusc, decorul devine mai uman, mai cald. Un brad frumos împodobit, în care clipesc zeci de luminiţe, le atrage privirea ca un magnet. Pentru prima oară de la intrarea pe uşa penitenciarului, copiii zîmbesc liniştiţi. „Am venit la mama, nu?“, întreabă şoptit Alexandra, o fetiţă de doar cinci ani.
Lacrimi de bucurie şi tristeţe
Pentru deţinutele de la Penitenciarul Codlea, sîmbătă a fost o zi specială, pentru care acestea s-au pregătit cu conştiinciozitate zile în şir, făcînd repetiţii după repetiţii. Doar dădeau un spectacol în faţa propriilor copii şi nu vroiau să se facă de rîs. Aşa că şi-au pus hainele cele mai bune, au înghesuit în pungi cîteva cadouri, ce-au putut aduna şi ele, de acolo dinăuntru, şi, înfruntîndu-şi teama, au intrat în sala de vizite cîntînd. „A venit şi-aici Crăciunul/ Să ne mîngîie surghiunul...“ Iar pe măsură ce se apropiau de scenă şi-şi vedeau copiii aşteptîndu-le liniştiţi, începeau să plîngă. De bucurie şi, în acelaşi timp, de tristeţe.
„Mare-i seara de-astă-seară“
„Iată vin colindători/ Florile dalbe/ Noaptea pe la cîntători/ Florile dalbe/ Şi v-aduc un Dumnezeu/ Florile dalbe/ Să vă mîntuie de rău/ Florile dalbe“. În timp ce cîntă, femeile prind încet-încet curaj. Le fac semne cu mîna copiilor care le privesc uimiţi. „Mami, mami“, strigă o puştoaică şi se îndreaptă grăbită spre una dintre femeile din cor. Paşii îi sînt însă şovăitori, că de-abia a împlinit doi ani. Femeia o prinde de mînuţă şi o strînge puternic la piept, făcînd eforturi să nu izbucnească în lacrimi, ca să-şi poată duce pînă la capăt rolul din spectacol. „Mare-i seara de-astă-seară, Domnuleţ şi Domn din cer/ Că e seara lui Crăciun, lui Crăciun celui bătrîn...“, rosteşte ea, în vreme ce faţa i se umple de lacrimi. Iar mîna se încleştează de cea a fetiţei, într-o încercare disperată de a o păstra lîngă ea. „Te iubesc, să ştii“, îi şopteşte micuţei, care se depărtează de ea, reîntorcîndu-se în sală, pe scaun, alături de „mama“ ei actuală, o asistentă maternală.
Împodobeşte, mamă, bradul
În cealaltă parte a sălii, o altă dramă se consumă în linişte. Camelia, de şapte ani, şi fratele ei, Iosif, de cinci ani, îşi privesc mama aflată pe scenă cu un amestec aproape egal de ură şi dragoste. Sînt prea mici să înţeleagă de ce a trebuit să facă ceea ce a făcut, şi totuşi prea mari ca să o ierte că nu este cu ei acum. Şi o pedepsesc în felul lor, refuzînd să-i facă cu mîna. „Împodobeşte, mamă, bradul/ Şi nu te întrista/ Căci asta este seara mare/ Este seara ta...“ La auzul colindului, însă, se înmoaie amîndoi şi, lăsîndu-şi capul în piept, o salută pe femeia care nu se mai poate opri din plîns. Apoi, cu lacrimi în ochi, se întorc spre femeia care îi creşte. „Mami, de ce mami a trebuit să facă prostii, ca să nu petrecem sărbătorile împreună?“, întreabă serioasă Camelia, în vreme ce asistenta maternală izbucneşte şi ea în plîns.
„Mami, dar tu cînd vii acasă?“
Timp de două ore, deţinutele au cîntat, au recitat şi au plîns. Şi-au strîns apoi copiii în braţe, acoperindu-i cu sărutări. „Ce mare te-ai făcut“. „Ce frumos te-ai tuns“. „Mami, dar tu cînd vii acasă?“... Frazele se amestecau, repezi, ca şi cum timpul s-ar fi scurs de o sută de ori mai repede decît în realitate. În cele cîteva minute pe care le aveau la dispoziţie, femeile vroiau să afle totul. Ce prostii au mai făcut, ce prieteni noi au, ce hăinuţe au mai primit, dar, înainte de toate, vroiau ca micuţii sau micuţele lor să ştie un lucru. Cît de mult îi iubesc, chiar şi aşa, ciudat despărţiţi unii de ceilalţi. Apoi au plecat, tăcute şi fericite, înapoi în celule, visînd la ziua cînd se vor elibera şi îi vor putea strînge din nou la piept, fără a mai trebui să se despartă. Iar în urma lor se auzea, ca un tînguit, o ultimă strofă dintr-un colind. „Pentru surghiuniţi/ Îngerii grăbiţi/ nu aduc colinde./ Peste fericiri apuse,/ tinde mila Ta, Iisuse./ Cei din închisori/ Te aşteaptă-n zori/ Să le-aduci lumina“.

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit ďż˝i de prietenii tďż˝i!

Comentarii: