* Tînărul brutar Marian păstrează amintirile din anii pe care i-a trăit în casa de copii, dar are acum curajul să viseze la o viață pe care și-o clădește cu propriile puteri
A venit pe lume acum douăzeci de ani. Nu și-a văzut niciodată mama sau tatăl. Știe însă cum e să-ți creezi o lume a ta prin fiecare loc prin care treci. Îl cheamă Marian și acum e un tînăr chipeș care și-a lua viața în propriile mîini. A crescut prin casele de copii. 20 de ani în care nimeni n-a venit vreodată să-l viziteze. Eu de mic am fost în casa de copii, la Codlea. Nu am stat numai acolo. La un moment dat a trebuit să mă transfer la Victoria ca să fac școala. Ce-mi îmi aduc aminte foarte bine era că adoram să-mi petrec vremea la bucătărie. Mă atrăgea locul acela ca un magnet. Am făcut apoi din asta o pasiune. pe urmă am făcut și școală. Ca să pot face cu temei în viață ceea ce-mi plăcea, povestește Marian.
Una-i centrul,
alta-i acasă
Au fost ani lungi în care Marian a simțit pe pielea lui cum e să trăiești fără părinți. Să trăiești în casa de copii e una. Nu zic că-i rău. Dar să trăiești într-o familie, cu mama, tata și toate rudele, este alta. Una-i în centru, alta acasă. E ca și cum ai trăi o a doua viață. Pentru că așa a vrut soarta. Dacă aș fi trăit în familie, poate nu m-aș fi gîndit cum e să trăiești într-o casă de copii. Dar așa, mă gîndesc. Mama nu e de găsit, iar despre tata știu doar că a murit. Nici dacă am frați pe undeva nu știu. Au avut grijă de mine cei din centru. Toată viața, își aminteșe băiatul, făcîndu-și de lucru cu niște oale.
Mulțumesc
că mi-ai dat viață!
Nu-i place să vorbească despre familie. Sau se teme. Refuză să-și facă iluzii în ceea ce o privește pe mama lui. Nu m-am gîndit niciodată cum arată mama. N-o cunosc, nu știu unde este, nimeni nu știe. Cum să îmi imaginez cum arată, nu am nici o amintire. Dar nu sînt supărat pe ea. Dacă ea nu era, nici eu nu aș fi fost. Recunosc că aș vrea s-o văd, doar e mama mea. Chiar dacă au trecut douăzeci de ani și nu m-a mai ținut în brațe cînd eram mic. Știu ce o să-i spun dacă ne vom întîlni vreodată: «Mamă, mulțumesc că mi-ai dat viață!. Pentru că asta simt. Nu m-a lăsat ea degeaba în străini, poate n-a avut cu ce să mă crească. Sau poate a avut un necaz mare. Cine știe?!, rămîne pe gînduri, trist, Marian.
Am un loc de muncă
Doar cînd vorbește despre meseria lui îi apre bucurie pe chip. E mîndru că a reușit să-și urmeze un vis, dar mai mult că a reușit să aibă un loc de muncă. Știe foarte bine că a avea unde să lucrezi înseamnă a putea să trăiești independent. Iar salariul, indiferent cît e, îi permite să-și facă planuri. Lucrez ca brutar în brutăria centrului de plasament «Albina» din Codlea. Sînt foarte fericit. Nu numai că am posibilitatea de a-mi trăi visul cu ochii, că fac cu adevărat ceea ce îmi place, dar am locul meu de muncă, cu salariu și tot ce trebuie. Ca omul întreg. Pentru că locuiesc la o fundație tot din Codlea, reușesc să-mi pun și bani deoparte, spune mîndru brutarul.
Omul de lîngă mine
De o vreme, Marian și-a găsit și perechea. Un suflet lîngă sufletul lui. Tot din casa de copii. O cheamă Gina. Ea înseamnă foarte mult pentru mine. Și ea a trăit în casa de copii, așa că ne înțelegem durerile. E omul de lîngă mine, umărul de care am avut nevoie mereu, omul căruia îi pot spune orice. Ne-am propus să avem într-o bună zi casa noastră. Acolo n-o să fie așa cum am trăit noi doi. Am început deja să strîng bani pentru căminul noastru, mărturisește tînărul brutar. Gata să plămădească o pîine bună. Caldă și rumenă ca viața la care acum are curajul să spere.
Ce-și dorește un om care a fost abandonat de mic? Să-și întemeieze o familie și să ofere copiilor săi ceea ce el n-a avut parte. Să fii abandonat înseamnă să trăiești o a doua viață. Că dacă ai fost lăsat, din diferite motive, într-o casă de copii, înseamnă de fapt să ai o altă viață.
Marian
Marian poate fi considerat un exemplu pentru ceilalți. El face parte din grupul acelor copii care a reușit să se adapteze și să își ia viața în propriile mîini. Noi îi sprijinim pe toți, în sensul că îi ajutăm în găsirea unui loc de muncă și găsim soluții și pentru situația lor locativă. Dar nu am avut doar succese. Ci și neîmpliniri, din care am învățat. Nu toți cei care au părăsit centrul și au avut și un loc de muncă au reșit să se adapteze, din păcate. Însă noi sîntem datori să reușim să facem lin trecerea de la viața dintr-un centru de plasament la viața pe propriile picioare.
Luminița Tîrziu, directorul general
al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!