Bătrînul dintre ruine

×

ďż˝
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

Dimensiune font:

Autor: » Alin BUJOR, 02.02.2005

* Moş Vasile Trandafir, un făgărăşean de 75 de ani, a trăit 50 de ani în acelaşi ritm cu Nitramonia
* „Acum, ruină-i fabrica, ruină-i şi viaţa mea“, spune moşul care nu şi-a pierdut însă speranţa că va apuca vremuri mai bune - şi pentru el, şi pentru combinat

„Viaţa mea e ca viaţa Combinatului. M-am angajat în 1950. Eram tînăr pe atunci, ca şi fabrica. Cît o fost bine la Combinat, mi-o fost bine şi mie. Acum, ruină-i fabrica, ruină-i şi viaţa mea“, povesteşte amărît nea Vasile Trandafir, un făgărăşean de 75 de ani al cărui destin s-a împletit vreme de aproape 50 de ani cu soarta Nitramoniei. Aşa cum Combinatul Chimic făgărăşean este acum în ruină, prădat şi fără viitor, şi moş Trandafir a ajuns să-şi trăiască ultimii ani ai vieţii înconjurat de mizerie cruntă, hoţi şi ruine. Bătrînul nu vrea însă să se dea bătut. „Tot în fabrică mi-e speranţa“, spune moşul care-şi doreşte doar să apuce să mai trăiască o vreme în ordine şi curăţenie, aşa cum a fost obişnuit.
„Făceam naveta pe jos, din Lisa“
Moş Vasile Trandafir e un om mărunţel, iute şi cu multă poftă de viaţă. E originar din satul Lisa, de lîngă Făgăraş. Povesteşte că părinţii i-au murit repede, cînd el era doar un copilandru.
Nu prea aveau pămînt, aşa că a fost obligat să-şi caute un rost la oraş. „În 1950 m-am angajat în Combinat. Era greu la început. Nu erau drumurile asfaltate şi făceam naveta pe jos, din Lisa. Rîul Netotului nu avea pod, aşa că ne desculţam şi treceam prin apă. Nu puteam să fac naveta zilnic, de aia în unele nopţi dormeam pe unde apucam. În cantina Combinatului, în dormitorul din colonie, dacă erau locuri, oriunde găseam un pic de căldură“, povesteşte moş Trandafir.
„Mă ştiau toţi directorii“
La scurtă vreme după ce s-a angajat a fost trimis la şcoală, să se califice. „După o lună şi jumătate de şcoală am devenit izolator. M-au transferat la secţia 3. Salariul era bun şi mie-mi plăcea ce făceam. Eram serios şi-mi vedeam de treabă. Aşa am ajuns să izolez mai toate secţiile de pe platformă. Mă ştiau toţi directorii. Cei care mi-au rămas în minte sînt Zmeu, primul director, şi Şuteu, omul care o condus ăl mai bine combinatul. În 1950, combinatul avea 3.500 de oameni şi la revoluţie cîteva zeci de mii“, povesteşte Vasile Trandafir despre cea mai bună perioadă din viaţa sa. Vremea cînd avea serviciu, cînd s-a însurat şi şi-a crescut cei şapte copii.
Şi-a vîndut apartamentul ca să-şi îngroape nevasta
„Combinatul mi-a dat un apartament, în strada 13 Decembrie. Nevasta şi apoi copiii tot pe platforma chimică or lucrat“, spune moşul. În 1989, Vasile Trandafir a ieşit la pensie. „Mă pierduseră din evidenţă. Lucrasem în toxicitate şi trebuia să fiu pensionat de mai multă vreme. Mai ales că în ultimii ani lucrasem la secţia de superfosfat care abia se construise şi era foarte periculoasă“, spune bătrînul. În 1997, soţia lui Trandafir a murit. De-atunci, totul a început să meargă prost. „Ca să plătim înmormîntarea, a trebuit să vindem apartamentul. Copiii or mers fiecare la casa lui şi eu am cam rămas pe drumuri. Tot fabrica m-a ajutat. M-am dus la directorul Şuteu şi mi-a dat o cameră în blocul 12 din cartierul Combinat. La început era bine. Blocul avea uşi, geamuri, toalete şi cîte o bucătărie comună pe fiecare palier. Era aşa de curat de puteai să mănînci o felie de pîine la WC. Oamenii aveau locuri de muncă şi îşi plăteau facturile. Dar binele ăsta n-o durat mult“, îşi aminteşte bătrînul.
„Rîuri de urină şi rahat“
După ce Nitramonia a început să facă disponibilizări, muncitorii care ocupau camerele din blocurile societăţii s-au mutat. Nimeni nu mai ţinea evidenţa locatarilor, astfel că toate camerele rămase libere au fost invadate de ţigani şi vagabonzi. „Au venit ca lăcustele. Sîntem doar cîţiva în bloc care avem contracte de închiriere. Restul au venit şi s-au instalat în camere cu forţa. De atunci au început scandalurile. Blocul a fost devastat şi tot ce era din metal a dispărut. S-au furat chiuvetele, instalaţiile sanitare chiar şi conductele comune de apă şi canal. Utilităţile n-a mai avut cine să le plătească şi ni le-au tăiat. Acum stau seara la lumina lumînării, mă încălzesc şi gătesc la foc de lemne şi îmi fac nevoile într-o cameră goală. Totul e o ruină. Cei de la etajele de sus îşi aruncă mizeriile pe gaura unde a fost conducta de canalizare şi acestea se scurg pe pereţi. Pentru că uşa camerei mele e în dreptul fostei conducte, de multe ori mă trezesc că în faţa uşii sînt rîuri de urină şi rahat“, spune Vasile.
„Îmi fură şi mîncarea de pe foc“
Ca şi pe platforma chimică, în blocul lui moş Trandafir fierul e la mare preţ. Bătrînul a fost jefuit de mai multe ori. „Prima dată mi-au spart camera în toamna anului 2002. Eram acasă. Era seara tîrziu şi am auzit că dă cineva cu o rangă în uşă. Am luat o coadă de topor şi m-am ascuns. Cînd uşa a cedat, hoţul a intrat cu viteză în cameră. L-am pocnit cu toată forţa şi a căzut lat. L-am scos afară şi am chemat poliţia. Dar nu i-au făcut prea mare lucru. A doua oară nu eram acasă. Cînd am venit, am văzut că uşa era spartă, hainele erau aruncate în mijlocul camerei şi portofelul dispăruse. Mi-au luat caloriferul, chiuveta şi tot ce au găsit mai de valoare. Pe hoţi nu i-a prins nimeni. De atunci mie frică să las casa goală. Dacă lipsesc un pic îmi fură şi mîncarea de pe foc. Aici totul e preţios“, spune moş Trandafir.
„Tot în fabrică mi-e speranţa“
Moşul nu mai e acum singur. „Am noroc cu un băiat de-al meu, Gheorghe, că stă acum cu mine şi mă mai îngrijeşte. Ceilalţi copii nici nu vor să mai audă de mine. Pot să fac viermi în pat că nu vine nici unul să mă caute. Dar Gheorghe, chiar dacă e tînăr şi harnic, nu poate să-şi găsească de muncă. Trăim doar din pensia mea de trei milioane de lei. Nu mă plîng de asta. Cînd am ce mînca mănînc, cînd nu, merg la oameni şi muncesc. Nu mă dau în lături de la nimic. Am muncit toată viaţa şi sînt obişnuit. Mă trezesc în fiecare zi la ora 5.30 şi nu mai am somn, pentru că de la ora aia lucram în fabrică. Nu vreau decît o locuinţă care să aibă curent şi apă. Îmi place să fie curăţenie unde locuiesc. Am mers şi la ultima şedinţă publică a Combinatului. Tot în fabrică mi-e speranţa. Poate îl angajează pe Gheorghe, că aşa mi-a promis un director“, mai spune moş Trandafir, bătrînul care vrea să evadeze dintre ruine.
„Izvorul minunilor“
• Locatarii blocului 12 iau apă dintr-un loc numit „Izvorul minunilor“. De fapt e o ţeavă spartă, din care apa curge zi şi noapte. Locul e înconjurat de un munte de gunoi, care vara intră în putrefacţie. Anul trecut un copil din blocul 12 a murit, pentru că a băut apă infectată. „Am încercat să-i conving pe vecini să punem fiecare cîte 50.000 de lei şi să facem o cişmea, ca să nu ne mai luăm apa dintre gunoie. Dar nu m-a ascutat nimeni. Toţi preferă să dea banii pe băutură“, spune Vasile Trandafir.
Blocul groazei
• Blocul 12 din cartierul făgărăşean Combinat este celebru în oraş. Făgărăşenii îl ocolesc, pentru că ştiu că aici s-a adunat toată „fauna“ Făgăraşului. Oameni fără căpătîi care trăiesc din furtişaguri şi pentru care legea nu face doi bani. Unele camere gem de atîtea suflete cîte trăiesc laolaltă, în vreme ce altele, devastate de hoţi, n-au nici uşi, nici geamuri, doar munţi de fecale, mizerii şi moloz. Blocul nu are nici curent, nici gaz, nici apă. Cei care se încumetă să iasă din casă riscă să nu mai găsească nici caloriferul la locul lui cînd se întorc. Blocul este în proprietatea combinatului, dar din cămin pentru angajaţi s-a transformat într-un loc de coşmar, în care oamenii trăiesc ca-n evul mediu.

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit ďż˝i de prietenii tďż˝i!

Comentarii: