Weinberger, un „gringo“ de România

×

ďż˝
n
c
h
i
d
e

g
a
l
e
r
i
a

f
o
t
o

Foto/George GRĂDINARU

Dimensiune font:

Autor: Mihaela GRĂDINARU, 12.08.2014

• AG Weinberger, singurul bluesman român care a fost nominalizat la premiile Grammy în SUA, a vorbit cu reporterul Monitorul Expres despre ce înseamnă să fii artist, dar şi despre începuturile vieţii sale în America, cînd a fost nevoit să scormonească în tomberoane pentru a supravieţui

AG Weinberger, singurul bluesman român care a fost nominalizat la premiile Grammy în SUA, se simte un „gringo de România“ care încearcă să „cotropească“ teritoriul de baştină prin muzică. Acesta este, de altfel, şi titlul proiectului muzical pe care l-a lansat în acest an. Weinberger a fost la Braşov la sfîrşitul săptămînii trecute, invitat să cînte pe scena din Piaţa Sfatului la concertul aniversar al „Grup 74“. Acolo, lîngă scenă, a povestit pentru Monitorul Expres ce înseamnă să fii artist, artist în România, dar şi despre începuturile vieţii sale în America, cînd a fost nevoit să scormonească prin gunoaie pentru a supravieţui. Originar din Oradea, Wienberger, care va împlini luna aceasta 49 de ani, este acum cel mai cunoscut bluesman din România. El a avut ocazia să cînte în deschiderea concertului celebrului jazzman Al Di Meola, dar şi pentru fostul preşedinte al Americii, Bill Clinton. Cu toate acestea, în ţară, se simte un „triplu minoritar“ după cum spune: „adică un evreu ungur care cîntă muzică americană“.

„Gringo pentru mine este o declaraţie socială“

Pornind de la acest sentiment, Weinberger a lansat, anul acesta, proiectul „Gringo de România“. „Gringo“ este denumirea pe care mexicanii o au pentru americani, adică „străin cotropitor“. La fel se simte şi AG Weinberger în ţara natală. „Gringo de România“ este, de fapt, o selecţie de piese blues&jazz din anii ’20, ’30 şi pînă azi, aproape de sufletul muzicianului, spuse cu pasiune şi emoţie. O călătorie în timp, unde fiecare cîntec are o poveste. „În cazul meu, lucrurile sînt aşa: e un ping-pong de vreo cinci schimburi de mingi. Gringo pentru mine este o declaraţie socială. Cine are urechi ascultă, cine nu, oricum nu are importanţă. Pentru că sînt triplu minoritar la mine în ţară - evreu ungur care cîntă muzică americană - mă pot considera un gringo care încerc să cotropesc teritoriul de baştină. Această dramă s-a metamorfozat un pic şi am observat că şi românii get-beget se pot considera gringo într-o ţară unde alţii, încă din '46 încoace, se consideră stăpîni. Asta din nou s-a metamorfozat şi cotropitorii aparent au devenit victimele...“, a spus artistul.

Nu-şi mai permite o formaţie

Deşi a cîntat aproape întotdeauna cu o trupă în spate, de doi ani cîntă singur, pentru că nu-şi mai permite o formaţie. „Nu mai am formaţie de doi ani pentru că nu-mi permit din punct de vedere al resursei umane să ţin o formaţie. Eu sînt un om etic. Formaţia mea, care a fost cea mai bună trupă de blues a României, a îmbătrînit moral, pentru că treaba s-a împuţinat. Toată lumea are familie, rate la bancă şi nu poţi să învinovăţesc pe nimeni. Un artist independent, cum sînt eu, trăieşte exclusiv din vînzarea de bilete şi de discuri. Cînd lumea este educată sau invitată însă, într-un fel, să nu mai plătească biletele, pentru că sînt tot felul de concerte gratis, atunci ....“.

„Fascismul indolenţei“

Weinberger spune că muzica nu este doar artă, ci în primul rînd un business, lucru care i-a atras multă antipatie în lumea muzicii bune. „Lumea m-a hulit pînă acum cîţiva ani pentru că au spus că muzica este artă. Ce atîta business şi interes?! Acum, din ce în ce mai multă lume înţelege că, de fapt, este un business, aşa cum este firesc să fie“, spune artistul. El consideră că în muzica din zilele noastre trăim un fenomen pe care-l numeşte „fascismul indolenţei“. „Sînt foarte mulţi care frînează evoluţia acestui business. Cum ar fi generaţiile de dinaintea mea, care vin dintr-o epocă cvasiorganizată - UTC-ul, PCR-ul, sindicatele, cenaclurile. Şi ei frînează business-ul pentru că sînt implicaţi afectiv. Cei care gestionează banii publici, să zicem, au fost legaţi, de exemplu, de Cenaclul Flacăra şi afectiv sînt legaţi acolo. Niciodată nu o să deblocheze nişte bani publici pentru o trupă de puşti care au o altă asumare a expresivităţii personale şi, astfel, puştii sînt condamnaţi să rămînă underground, sînt rupţi de informaţiile corecte legate de acest business. Există acest limbaj de lemn care mai promovează acel spirit UTC-isto, PCR-isto cenaclist, dar care este ceva foarte nebenefic şi care promovează fascismul indolenţei, poate cea mai periculoasă formă de fascism, pentru că nu are nici măcar ideologie. Merge totul dintr-o inerţie. Nu e niciun complot, sub nicio formă. Este inerţia prostimii, care prin anumite ambiţii personale ajunge în posturi de lideri, de decizii“.

„Da. Tinerii au şanse. Dacă pleacă“

Weinberger spune că tinerii au şansa să crească în muzică şi nu numai, dar doar dacă pleacă din ţară. „Da. Tinerii au şanse. Dacă pleacă“. „Înainte primeai un atestat ca liber profesionist. Era o organizare. Astăzi nu mai e nimic. Atestatul nu s-a abrogat oficial, există, doar că nimeni nu-l mai foloseşte, sub pretextul libertăţii de liberă exprimare. Da, dar libertatea nu este gratis. Libertatea nu este ceea ce credeţi. Să nu o confundaţi cu anarhia, libertatea este o mişcare relativ liberă în interiorul unui cadru. La noi s-a vamaiotizat totul...“, spune Weinberger cu amărăciune.

„Eram nevoit să mănînc din tomberonul de la fast-food“

A luat drumul Americii în 2000, în exil cultural, pentru că a vrut să încerce să se descopere ca om şi ca artist. I-a fost greu şapte ani printre străini. A fost nevoit să scormonească prin gunoaie ca să supravieţuiască, dar în cele din urmă a reuşit să se ridice prin ceea ce ştie să facă mai bine: prin muzică. „M-am dus, ca Ulise, să mă descopăr. A fost o călătorie de iniţiere pe toate planurile, nu doar muzical. Nu-i uşor şapte ani în America. Aveam perioade cînd eram nevoit să mănînc din tomberonul de la fast-food. Pentru că nu ştiam ce să fac, să plătesc chiria pe o săptămînă, care era 19 dolari într-o zonă super minată şi insalubră din orice punct de vedere. Atît de nesigur era acolo, că nici măcar nu puteam să-mi ţin lucrurile în camera aia, ci mai bine închiriam o boxă la autogară. Patru luni am făcut aşa. A trebuit să scormonesc în tomberon. Nu mi-e ruşine să spun asta. Şi am cunoscut mulţi oameni care trăiau acolo, în cutii de carton“, mărturiseşte artistul. Şi-a dorit la un moment dat să se întoarcă acasă, dar nu avea bani. Şi nu a vrut să ceară ajutor de la prieteni sau rude. „Nu despre a cere ajutorul este vorba în viaţa asta. Ci de a te bucura de moment. Şi dacă eşti serios şi crezi în ceea ce faci, n-ai cum să nu te bucuri de orice rezultat. Ceea ce observ eu la noi este o închistare, o frică de a-ţi recunoaşte calităţile“. AG a ajuns prima dată în SUA în 1996, la Memphis, Tennessee. Voia să ia contact cu industria americană de blues. Un an mai tîrziu, la Bucureşti, a cîntat în Piaţa Universităţi, cu ocazia vizitei preşedintelui SUA, Bill Clinton. În urma concertului, a primit un mesaj de mulţumire semnat personal de Clinton. În '98, a fost singurul artist nonamerican acceptat să participe la celebrul festival „Bluestock din Memphis“. După doi ani, a luat hotărîrea cea mare: să plece în SUA să-şi încerce norocul.

„M-am întors din lăcomie“

În America a ajuns să aibă în medie 200 de concerte pe an şi a lansat şi un album „Nashville Calling“, pe care l-a scos cu ajutorul unui investitor american care l-a susţinut cu 60.000 dolari. Discul a fost o premieră pentru piaţa muzicală din România: primul album de blues al unui artist român înregistrat şi produs în totalitate în SUA. „Nashville Calling“ a fost nominalizat la premiile Grammy la şase categorii, în 2007. A fost acceptat, printre altele, atît la categoria „Albumul anului“, cît şi la „Cel mai bun album de blues contemporan“. „Am fost ales, pe baza acestei selecţiuni, în NARAS (National Academy of Recording Arts and Sciences). Poate că sînt singurul din Europa de Vest membru votant al acestei instituţii NARAS care decernează premiile Grammy. Eu sînt unul dintre cei 22.000 de membri votanţi care spunem cine să ia sau să nu ia premiile Grammy. Există deja o altă implicare, o altă avengură“, mărturiseşte muzicianul care, după şapte ani de America, a decis să revină acasă. „M-am întors în 2007, din lăcomie. Recunosc. Pentru că am cîştigat mai mulţi bani aici, decît în America“. Iată o scurtă contabilitate a succesului din acea perioadă: a vîndut 38.000 de bilete la concerte în 2008, 42.000 bilete în 2009 şi 28.000 de discuri cu 50 lei/bucata...

Distribuţia muzicii în România, „mi se pare un incest“

În ceea ce priveşte distribuţia muzicii în România la posturile radio şi TV, AG nu crede în sintagma „dăm ce se cere“. „Distribuţia muzicii în România mi se pare un onanism, un incest, pentru că este ca un căţel care îşi muşcă propria coadă şi se învîrte în cerc. Adevărul este că şi mentalitatea celor care o fac e a unor puşti. Ei se uită la posterele şi revistele glossy şi se cred personajele pe care le văd pe paginile acelor reviste. E important ca lumea să ştie că în România se scriu şi altfel de muzici, decît cele care se dau la radio şi TV. Posturile de radio sînt plătite să dea un anumit playlist al unei case de discuri. Perfect legal, prin cumpărare de spaţiu de publicitate. Prin asta nu fac însă altceva decît să blocheze o dezvoltare“, a precizat el. Weinberger mai spune că, acum, pop-rockul românesc se bazează pe bancurile spuse de membrii trupei. „Trebuie să fii simpatic. Nu bun. Simpatic. Să ai bancuri în tine. Şi aceste trupe încă mai frînează acum businessul pentru că ei sînt primii sunaţi de agenţiile de publicitate, de cei care gestionează banul public şi chemaţi la concerte. România nu este rock'n'roll, ci un folclor kitschos. Nu folclorul lui Leşe (Grigore Leşe - n.r.), ci acel folclor care se scrie la bloc, în cartier, cu macrameul şi peştele pe televizor, care este dat peste tot. Curge din robinet. Plătit din banii publici“, pune sare pe rană bluesmanul Weinberger. ***

Legenda blues-ului românesc

Weinberger a făcut trecerea de la rock la blues la mijlocul anilor optzeci. În 1986 şi-a început cariera de solist blues, înfiinţînd împreună cu Harry Tavitian (pian), Corneliu Stroe (baterie) şi Cătălin Rotaru (chitară bas) prima formaţie de blues din România – Transylvanian Blues Community. Ignorînd cenzura regimului comunist, cei patru au reuşit să facă turnee în România, unde au umplut sălile de concerte. După 1990, Weinberger a fost invitat în turnee în Germania, Elveţia, Israel, Turcia, Ungaria (unde în 1992 a cîntat în deschiderea concertului susţinut de chitaristul Al Di Meola). În 1991, şi-a înfiinţat propria formaţie de blues - Weinberger Blues Machine. A lansat primul său album de blues din România - „Good Morning, Mr. Blues“ (1996), urmat în 1997 de „Standard Weinberger“. Concertul de lansare a acestui album a fost televizat şi a avut meritul de a scoate blues-ul din underground, oferindu-l publicului larg. Totodată, albumul din 1997 a obţinut premiul pentru „Cel mai bun disc de jazz al anului“. Muzicianul a produs şi prezentat două emisiuni radio săptămînale, la posturile Radio România Tineret şi Radio Contact. În 1998, a înfiinţat fundaţia BlueSylvania şi a concertat în cadrul festivalului „Bluestock“ din Memphis, Tennessee. La finalul anului 1999, Weinberger şi-a lansat cel de-al treilea album, „Transylvania Avenue“. În iulie 2006, şi-a lansat albumul cu numărul patru, „Nashville Calling“, nominalizat la premiile Grammy în 2007.

Distribuie pe Facebook acest articol
pentru a putea fi citit ďż˝i de prietenii tďż˝i!

Comentarii: