* Aveam voie să mănînc doar resturile care rămîneau în farfuria italiencei și a copiilor ei, dacă mai rămînea ceva * Am dormit
în același pat cu o filipineză, într-o debara
rece ca un congelator *Doar stăpînii
aveau dreptul să se spele cu apă caldă
*Un ou fiert după 48 de ore de foame și un cartof pentru două servitoare la cină
În casa Mariei Berardi, via Carduci nr. 42 din Napoli, am aflat că româncele sînt considerate niște animale. A fost ca în Iad, povestește o tînără din Brașov îngrozită de umilințele și foamea îndurate în casa unei familii de italieni unde a fost chemată să fie bonă.
După patru zile s-a întors acasă, la familia ei. Ea și-a permis să renunțe, deși a pierdut toți banii. Alții însă nu au această șansă și sînt obligați să îndure în tăcere. De aceea, a trecut peste rușine și a hotărît să povesteacă despre cum se poate transforma visul italian în cel mai incredibil coșmar.
Poveștile despre românii plecați la muncă în Italia și care s-au întors acasă cu mașini și cu bani de-o casă adevărată au transformat peninsula italică într-un fel de El Dorado al Europei. De ani buni, românii se bulucesc să-și caute ceva de lucru la Milano, Perugia, Arezzo, Udine, Bologna, Roma, Napoli, Palermo sau în alte zeci de orășele italiene. Despre ce au de îndurat însă mulți dintre ei, puțini au curajul să povestească. Le e frică sau rușine să recunoască umilințele. Sau, și mai dureros, se tem că nimeni nu-i va crede.
Și eu am crezut
în visul italian
Și eu, ca mulți alți români, m-am lăsat fascinată de visul italian. Mi-am abandonat serviciul, unde cîștigam binișor, pentru a pleca la Napoli să cîștig cîteva sute de euro pe lună ca bonă la o familie de medici italieni. Au fost mulți cei care au încercat să-mi explice că voi fi dezamăgită și poate înșelată. Nu-i adevărat. Poate că atunci cînd pleci așa, la derivă. Dar eu știu exact la ce mă duc, răspundeam cu un aer de siguranță. Realitatea avea să mă contrazică. Și încă dur.
Bartolomeu,
stația lacrimilor
La patru dimineața, aglomerație mare în autogara din Bartolomeu. Un autocar tocmai vine din Italia. Nu mai îmi trebuie să plec cîte zile oi mai avea!, strigă o tînără de vreo 25 de ani, aruncîndu-se cu disperare în brațele iubitului care o aștepta. Lîngă ei, un alt cuplu se sărută pătimaș. Cînd el îi spune că peste o lună va pleca înapoi, pentru că au nevoie de bani, ea izbucnește în lacrimi. Se consolează însă cu ideea că se va bucura de prezența soțului ei pentru următoarele 30 de zile. Va plînge iar cînd va pleca, dar s-a obișnuit cu asta.
Fără mofturi
În sfîrșit sosesc autocarele celor care pleacă. Este de Napoli?, întreb eu. Habar n-am, răspunde senin unul dintre angajați. Ați fost trecută greșit pe o listă la un autocar care nu mai merge la Napoli. Să vedem unde vă putem găsi un loc, dacă nu, plecați mîine, îmi spune calm același angajat. După cîteva vorbe tăioase între șoferi și reprezentantul brașovean al firmei, sînt repartizată în cele din urmă într-un autocar. Dau să urc, însă mă oprește șoferul. Donșoară, locurile de la agenție sînt așa, informative. Aici, eu spun ce loc ocupați. Stați pe 11. Dar e ocupat, încerc să-i explic. Șoferul își pierde răbdarea și mă anunță că ar trebui să nu mai fac mofturi.
Un drum de 40 de ore
După două ore, ajungem la Sibiu. În spatele meu, o bătrînă de vreo 70 de ani, care merge la copii, întreabă dacă am ajuns la graniță. Nu, mamaie, pînă la graniță mai mănînci două pîini, îi spune rîzînd colega mea de bancă. De la Sibiu, autocarul merge spre Deva, Timișoara și Arad. Apoi o ia prin Ungaria, Austria și, după 30 de ore de la plecarea din Brașov, intrăm pe teritoriul Italiei. Pînă la Napoli, însă, mai am de mers vreo 12 ore. Adică, una peste alta, un drum de 40 de ore.
Povești italiene
Pe drum, oamenii deapănă amintiri despre primele lor zile italiene. Am stat într-o cutie de carton două zile. Nu aveam unde să dorm și nici ce să mănînc. Îmi venea să plec acasă. Dar nu aveam bani să mă întorc. Am avut puțin noroc și mi-am găsit de lucru în construcții. Am cîștigat bine. Sînt în Italia de cinci ani, mi-am făcut chiar și permis de muncă, povestește bărbatul din spatele meu. Dana, o tînără din Deva, își amintește și ea prima experiență din Italia. Cînd am venit prima oară acasă din Italia aveam răni pe mîini de la atîta spălat. Purtam numai bluze cu mînecă lungă, să nu mă vadă cineva. Dar uite că acum mă întorc. Dacă aș fi cîștigat în țară măcar jumătate din cît fac acolo, nu mi-ar mai fi trebuit Italia.
Să nu te așezi nicăieri pînă nu intri la duș
Am ajuns. Sînt amorțită și abia îmi mai simt picioarele. Iau un taxi, pentru că nu mă așteaptă nimeni. Blocul în care locuiește familia care mă angajase este o clădire imensă, cu 10 etaje, placată toată cu marmură. Arată ca un sediu de bancă, nu ca un bloc. Mă mai uit o dată la adresă: Maria Berardi, via Carduci nr. 42. Aici este. Peste cîteva clipe o cunosc pe signora care mi-a promis 500 de euro pe lună, cazare și masă, dacă am grijă de casă și de copiii ei. Intru în cameră și salut politicoasă. Din pat, o doamnă cam la patruzeci de ani îmi face semn să mă apropii. Într-o engleză stricată, amestecată cu italiana în dialect napoletan, îmi explică pe un ton superior. Noi, aici, ne spălăm în fiecare zi. Deci trebuie să faci duș și dimineața și seara și să nu uiți să te speli pe dinți. Îmi stă pe limbă să protestez, dar realizez că n-are sens să stric totul. Aaa, și încă ceva - spune italianca - să nu te așezi nicăieri pînă nu te speli. Tac, deși mă simt jignită și umilită. În ochii ei sînt o româncă.
Dorm într-o debara fără geamuri
Îmi arată camera mea. Nu mă așteptam la ceva luxos, dar măcar la niște condiții umane. Camera servitorilor, a mea și a unei filipineze venite în Italia să cîștige bani, e de fapt o debara de 2,5 mp. Numai gresie și faianță, o masă de călcat și un pat de spital, foarte îngust. Nici un dulap. Îmi iau inima în dinți și întreb, foarte politicos, dacă trebuie să dorm în același pat cu cealaltă servitoare. Întrebarea mea deranjează. O să te descurci, spune calmă signora Maria. Singura baie la care am acces nu are apă caldă.
Apa caldă e doar
pentru stăpîni
Apa caldă e doar pentru stăpîni. Noi trebuie să facem duș cu apă rece. Nici măcar pe aragaz nu avem voie să ne încălzim apă. Pentru că și gazul e scump, îmi explică apoi fata cu care voi împărți debaraua.
Nu mîncasem nimic de mai bine de 12 ore. Îi spun colegei că aș vrea să mănînc. Se uită la mine plină de milă. A trecut ora mesei. Îmi pare rău, mănînci mîine. Fac eforturi să adorm. Este îngrozitor de frig, pentru că mica încăpere nu are încălzire și e legată de balcon.
Prima dimineață
Este prima mea zi de muncă în Italia. La ora 6,30, Juana, colega mea de cameră, mă trezește și îmi explică ce am de făcut. Primul lucru pe care îl facem dimineața este cafeaua signorei. Sînt aici două filtre, cel mai mic pentru signora, celălalt un pic mai mare pentru noi. Să nu le încurci vreodată, că e de rău, spune ea. Nu pun întrebări.
Nici salariul nu mai e cel promis în România
În jurul orei 8,30, se trezește toată familia. Adică signora, signorina, o fetiță de opt ani, și signor, băiatul de șapte ani al italiencei. Îi duc doamnei cafeaua la pat și pregătim masa de dimineață. Dimineața, fața de masă trebuie să fie albă, iar pentru prînz și cină albastră. Cănile să le așezi în așa fel încît coada să fie pe dreapta. Dau din cap. Încă ceva. M-am gîndit mai bine și nu-ți mai dau 500 de euro pe lună, cum ți-am promis cînd am vorbit în România. 300 îți ajung, deși și ăștia cred că sînt prea mulți, mă anunță sec doamna.
Servitorii mănîncă resturile, dacă rămîn
Așez pe masă cinci farfurii, iar Juana se îngrozește. Ia repede două și le pune în dulap. Îmi explică, în șoaptă, că servitorii nu mănîncă niciodată cu signorii la masă. Noi vom mînca după ce termină ei, îmi spune. Strîngem masa, iar colega mea îmi face semn să nu zic nimic de mîncare. Nu înțeleg, dar o ascult. Cînd rămînem singure, filipineza îmi pregătește un ou. Pare extrem de stresată. Aflu, cîteva ore mai tîziu, de ce. Voi, servitorii, mîncați numai dacă nouă, italienilor, ne rămîne ceva după masă. Dacă nu, așteptați masa de prînz, poate atunci rămîn ceva resturi, îmi comunică pe un ton firesc signora. După privirea Juanei înțeleg că italianca nu glumește.
100 de jucării trebuie șterse zilnic de praf
Surprizele se țin lanț. Aflu că nu există un program, deși la plecarea din Brașov mi se comunicase unul. Juana îmi spune că nu avem voie să ne așezăm decît dacă stăpînii dorm. Adică noaptea tîrziu. Iar din casă nu avem voie să ieșim, sub nici un motiv, decît duminica, în ziua liberă. Apartamentul are trei camere imense. Una este salonul de masă, alta dormitorul italiencei și a treia camera copiilor. Le curățăm pe rînd. Munca nu mi se pare grea. Doar știam pentru ce am venit. Strîngem paturile, dar în așa fel încît cearșafurile să nu aibă vreo cută. Apoi strîngem covoarele, le batem pe balcon. Apoi aspirăm și ne apucăm de șters praful. Fiecare dintre cele aproape 100 de jucării de pluș trebuie scuturată și așezată în același loc. Apoi spălăm parchetul.
Căsuța cu pitici
Urmează baia. Frecăm totul de mai multe ori, să nu rămînă vreo picătură de apă. Căsuța, am uitat de căsuță!. Curioasă, o urmez pe Juana în salon. În partea dreaptă a camerei, pe o măsuță rotundă, e o casă a piticilor. Construită din piatră și lemn, de vreo de 30 kilograme. Aflu cu stupoare că ornamentul trebuie mutat din două în două zile într-un alt loc din cameră, pentru schimbarea peisajului din salon. Urmează rufele murdare. Colega mea aduce săculețul cu rufe din baia stăpînei. Sînt șocată. Înăuntru era numai lenjerie intimă. Signora nu s-a deranjat nici măcar să dezlipească de pe chiloți tampoanele folosite în zilele critice. Asta e treaba noastră, a servitorilor, îmi explică Juana.
Doi cartofi sînt prea mulți pentru voi două
Ceea ce la început mi s-a părut o glumă proastă, s-a transformat repede în coșmar. Sînt la Napoli de 48 de ore și, în afară de oul fiert pe care mi l-a strecurat Juana, nu am mai primit nimic de mîncare. Nici nu am voie să mă ating de ceva din frigider. Mi-e foame, o senzație pe care n-am trăit-o niciodată în viață. În bagaj mi-au rămas vreo patru bobițe de cereale, de pe drum. Le mănînc, în timp ce aud vocea doamnei care îmi cere să pregătesc cina: cartofi prăjiți cu carne la grătar. Sînt trei bucăți mari de carne, pentru ei, și una mică. Îmi imaginez că aia era pentru noi două. Aveam să mă înșel. După ce le pregătim mîncarea, vine și rîndul nostru. În sfîrșit, mă gîndeam, o să mănînc și eu. Signora apare în bucătărie și, în momentul în care vede că vrem să ne prăjim doi cartofi, se enervează cumplit. În timp ce ia bucățica de carne rămasă, începe să țipe. Prea mulți cartofi, mult prea mulți pentru voi două. Prăjiți unul și celălalt băgați-l în frigider. Mă uit la ea ca un cîine, în timp ce dispare înghițind ultimul dumicat de carne.
Am mîncat noaptea coji de mandarine
Filipineza îmi spune la ureche că mă voi obișnui cu asta. Noaptea nu pot dormi de foame. Oricum, dormim cu rîndul, de fapt. Pentru că, în timp ce una din noi se întinde, cealaltă trebuie să stea pe muchie. Mă ridic din pat și mă reped în bucătărie. Pe masă e o farfurie cu coji de mandarine. Mănînc cîteva bucăți și beau două pahare cu apă. În spatele meu apare stăpîna. Îmi spune zîmbind că mă voi întoarce în țară cu siluetă de model. Apoi pleacă în cameră, de unde strigă. Adu-mi un pahar cu apă. Trebuie să muncești pentru fiecare ban pe care ți-l dau. Și rîde cu poftă.
Băiatul are voie
să se masturbeze
Sînt deja de trei zile în casa signorei și mi se pare că a trecut o veșnicie. Azi am mîncat. Un zgîrci, pe care l-am împărțit cu Juana. Atît a rămas de la masa stăpînilor. Tot azi, e rîndul meu să le fac baie copiilor. Tot datoria mea este să le pun pasta de dinți pe periuță. Intru în baie și rămîn oripilată. Ezio, băiatul de doar șapte ani, stă în cadă și se masturbează. Nu-mi vine să cred. Ezio, ce faci?, îl întreb îngrijorată. Începe să urle la mine: Lasă-mă, lasă-mă-n pace!. Ies din baie și îi povestesc Juanei. Îi spun că mă duc să-i vorbesc doamnei despre asta. Te duci degeaba, că știe. Doamna îi dă voie, îmi taie elanul Juana.
Cedez după patru zile
După patru zile, decid să mă întorc acasă. Mi-a ajuns. Pentru mine, visul italian e un coșmar. Poate dacă ajungeam într-o altă familie era altceva. Eram pregătită să muncesc din zori în noapte. Dar nu ca un sclav, fără somn și hrană. Am anunțat-o pe signora că voi pleca în acea noapte. Îmi comunică să nu mă aștept să mă plătească pentru zilele lucrate. Eu țin toți banii la bancă, ca să nu mă furați voi! Doar sîmbăta aduc bani cash. Aflasem deja că pentru signora devenise o practică să aducă românce, pe care le ține o săptămînă-două, după care le concediază, dacă nu pleacă singure, fără să le plătească. Poate că într-o zi cineva va avea curajul să cheme autoritățile în control. Eu sînt fericită doar să plec.
Șantaj pînă
în ultima clipă
Nu am voie să folosesc telefonul din casă pentru a-mi face rezervare la autocar. Au făcut-o ai mei, din România. Pentru că autocarul pleacă abia la ora 3 noaptea, am rugat-o să mă lase măcar să-mi comand un taxi. Mi-a spus că-mi comandă ea. Dar, cu condiția să stau cu copiii după-amiază, pentru că ea are o vizită intimă. Am acceptat. Stau în camera copiilor și nu-mi vine să cred ce văd. Privesc absentă, în fond peste cîteva ore voi fi departe. Ezio își bagă iar mîna în pantaloni, îi dă jos și, cu fundul în sus, începe să dea pîrțuri spre mine. Apoi se urcă peste soră-sa și începe să o pipăie, ca-n filme. În cealaltă cameră, mama lor, signora, face amor cu un domn străin. Juana trudește undeva prin casă. E slabă ca un băț, încercănată și tristă. Ea nu-și poate permite să plece acasă. Eu da.
Am văzut Napoli
doar 10 minute
Seara, tîrziu, signora mi-a permis să ies din casă, doar 10 minute, ca să-mi iau ceva de mîncare pentru drum de la supermercarto. Așa am văzut eu, pentru 10 minute, Napoli. Pe drum spre Italia, în autocar, un italian, mi-a reamintit celebra frază vedi Napoli e poi muori. Adică, să vezi măcar o dată Napoli și poți muri. Cel care a inventat vechiul proverb italian avea dreptate. Într-un fel. Orașul este fermecător ca arhitectură. Dar mizerabil. Oamenii aruncă pe stradă tot ce nu le mai trebuie sau nu le mai place. Șoferii își golesc scrumierele din mașini direct pe șosea, iar resturile de mîncare sau ambalajele rareori ajung în coșul de gunoi. Chiar și scările elegantului bloc în care locuiește signora mea sînt pline de rahat de cîine și hîrtii.
Am scăpat din infern
Noaptea, la ora trei, în fața blocului nu era nici un taxi. Sig-nora își mai bătuse o dată joc de mine. În autogara în care venisem plină de speranțe cu patru zile în urmă, cîțiva golani s-au luat de mine în timp ce căutam autocarul spre România. Am cerut ajutor unui carabinier. S-a interesat de ce sînt singură, noaptea. A văzut pașaportul cu viza de intrare și chiar s-a minunat că un român pleacă din Italia după patru zile. Era convins că sînt turist. Și m-a ajutat să-mi găsesc mașina. Am urcat fericită. Nu mă mai speriau cele 40 de ore pe drum. Acum, aveam și eu ce povesti.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!