Cu puțină vreme înainte de turul al doilea, alegătorii români par a fi trăit o ciudată indecizie. Este ca și cum situația din Statele Unite, unde preferințele alegătorilor au fost aproape matematic egale, s-ar fi generalizat, ar fi devenit un fel de regulă. Cum se explică această împărțire? De ce nici unul dintre competitori n-a căpătat un avantaj consistent, astfel încît anticiparea cîștigătorului să nu fie o problemă chiar și pentru specialiști?
N-am găsit răspunsul nici în dialogul cu alegătorii obișnuiți. Foarte mulți dintre cei întrebați au răspuns că nu știu pe cine să aleagă, că se vor decide în ultima clipă. Sau, dacă nesuferita indecizie se va mări prea mult, nu se vor mai duce la votare.
Încercînd să înțelegem fenomenul, ne-am gîndit mai întîi la o nemulțumire resimțită cu privire la ambii candidați. Alegătorul, neconvins pe deplin de vreunul dintre cei doi, a ezitat la nesfîrșit între dorința de a-și îndeplini o obligație civică și sentimentul că acționează împotriva propriilor convingeri. Importantă pare a fi fost și propaganda lansată de cele două părți. Bombardat cu laude și acuze, alegătorul a sfîrșit prin a atinge o stare de oboseală psihică, tradusă prin indecizie. Astfel se explică (relativ) slaba prezență la vot.
Aceste speculații despre psihologia alegătorului au devenit, însă, inactuale. Avem un nou președinte.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!