* România împlinește 86 de ani * Maria Românca
a împlinit de curînd 79 de ani * Astăzi, de Ziua României, Maria Românca va coace o prăjitură și va închina un pahar cu țuică laolaltă
cu cei doi frați ai ei din Brașov
S-a născut într-un sătuc din Transilvania acum 79 de ani, într-o familie săracă de români. La 7 ani după ce Transilvania, la Marea Unire, însemna România. La școală, cînd învățătorul striga catatalogul îi spunea simplu: Românca Maria. Pentru că ăsta a fost numele româncei, al părinților ei și al celor nouă frați pe care i-a avut. Acum, Maria trăiește într-o garsonieră din Brașov. Și poartă același nume de care este mîndră: Românca. Povestea vieții Româncei seamănă cu povestea României. Au trăit și au crescut o vreme într-o țară condusă de rege, au supraviețuit războiului și foametei, au trăit apoi vremurile tulburi ale venirii comuniștilor, iar acum privesc cu tristețe și îngăduință prezentul. Astăzi, de Ziua României, Maria Românca va coace o prăjitură și va închina un pahar cu țuică laolaltă cu cei doi frați ai ei din Brașov.
Nu-mi place să-mi povestesc viața, pentru că n-a fost deloc ușoară. Cu aceste cuvinte m-a întîmpinat Maria Românca, o ardeleancă simplă, la care am admirat din prima clipă franchețea cu care răspunde la întrebări. Femeia a împlinit de curînd 79 de ani. iar viața ei de româncă s-a împletit cu destinul României din acești ani. A trăit pe vremea regelui, în vremea comuniștilor, a prins revoluția iar acum se luptă cu tranziția prelungită. Trăiește singură într-o garsonieră din Brașov, dar tînjește după casa părintească pe care a lăsat-o în satul Iclozel din județul Cluj. S-a născut într-o familie săracă, fiind al doilea copil din cei zece pe care i-au avut Isidor și Ana Românca. Mai trăiesc șapte dintre frații ei, cu care se înțelege la fel de bine ca în copilărie, cînd Maria îi îngrijea în timp ce părinții munceau la cîmp: Le pregăteam de-ale gurii din lapte dulce, lapte acru și mălai, le dădeam să mănînce, îi spălam și aveam grijă de ei. Părinții îmi dădeau de lucru și trebuia să nu le ies din cuvînt. Trebuia să hrănesc animalele și să leg vitele. Le-aș fi și muls, dar eram prea mică și nu puteam. Maria e mîndră de numele ei de copilă, pe care îl poartă și acum, la bătrînețe. Povestește că Românca este un nume rar, originar din Maramureș.
Nu știți ce vremuri au fost atunci!
Despre anii copilăriei, Maria vorbește cu drag. Fața i se luminează în clipa în care își amintește de căscioara în care au crescut cu toții și de dealurile din jurul satului natal. O clipă doar, pentru că imediat se tulbură, rememorînd anii războiului: Nu știți ce vremuri au fost atunci! Am mîncat pîine cu mălai și mămăligă, am umblat desculți și ne-am îmbrăcat în cămăși de cînepă. Acum, cei tineri spun că viața e grea, dar nu-i adevărat. Ei de fapt nu vor să muncească. Greu a fost atunci, în vremurile în care ne temeam pentru viețile noastre. Perioada de după cedarea Ardealului și instaurarea administrației maghiare a fost una dificilă pentru Maria, pe atunci în vîrstă de 15 ani. Ne-au luat pe toți copiii și ne-au dus să ajutăm la construirea unor case pentru ungurii care au venit în comuna Iclod. Toate fetele trebuiau să meargă la secerat și la melițat. O așteptam cu sufletul la gură pe soția notarului ungur să ne aducă ceva de mîncare la prînz. Și nu primeam decît supă de cartofi, își aduce aminte femeia.
Ne îngropam bucatele în pămînt
Teama ei cea mai mare era că războiul va ajunge în sat și nemții îi vor da foc la casă. În fiecare zi asculta glasul tunurilor și se ruga la Dumnezeu să-i ferească de război. Tata ne-a pus să săpăm gropi în care ne-am ascuns bucatele. El știa că peste noi nu vor veni rușii, ci românii care să ne elibereze. Într-o zi, am văzut doi călăreți care au coborît dealul spre sat. După caii lor mici i-am cunoscut că sînt de-ai noștri, nu ruși. La puțin timp, un batalion întreg a intrat în sat. Oamenii erau săraci, dar tot le-au dat de mîncare. Le-am ieșit înainte, le-am întins mese, le-am dat toate proviziile noastre. Bieții, erau flămînzi și nedormiți de două săptămîni. Le-am dat pîine și i-am lăsat să ne mănînce vitele, porcii și păsările. Nici apă în fîntîni n-a mai rămas. I-am culcat în case, în curți și podul grajdurilor. Am avut noroc că pe la noi n-au trecut rușii, spune Maria.
Aveam normă grea la colectiv
Cinci ani după război i-a fost foarte greu. Plăteam datorii la ruși. Ultimul porumb din pod l-am dat la cotă. Au venit comuniștii și ne-au luat tot din gospodărie: vitele, carul, plugul și uneltele. A fost un moment dureros. După aceea, ni s-a cerut să ne înscriem la colectiv. La început am ezitat, ne-a fost teamă, dar am fost amenințați. Ne-au înfricat și a trebuit să acceptăm. După aceea, încet-încet am început să ne revenim. Am muncit din greu pentru că norma nu se făcea cu una, cu două. Au dispărut din sat casele cu trestie și cu pămînt pe jos. Au apărut case noi, cu țiglă și paviment, ne-au pus difuzoare, apoi ne-am cumpărat radio. Auzisem că există și radiouri în care vezi omul, dar nu credeam. Au mai trecut destui ani, dar pînă la urmă am avut și televizor. Frații mei s-au dus la școli în oraș. Unul a ajuns colonel, altul inginer în Brașov, o soră, asistentă în Cluj, iar alta profesoară, povestește femeia.
Mi-a plăcut să cînt și să joc pe scenă
Maria și-ar fi dorit să se facă actriță. Învățătorul nostru a organizat o trupă de teatru cu care am cutreierat satele din împrejurimi. Mi-a plăcut să cînt și să joc pe scenă. Jucam în piesa «Apus de soare» și m-a văzut un regizor, care mi-a propus să merg la Cluj și să fac o carieră în acest domeniu. Doar că fratele meu, care pe atunci era la liceu, m-a descurajat. Mi-a povestit că în Gherla trăiește un artist bătrîn, care n-are pensie și umblă pe străzi cu un căruț tras de un măgar, ca să-și cîștige într-un fel pîinea. Atunci m-am speriat și mi-a fost frică să merg pe acest drum, spune Maria. După zeci de ani de la acea întîmplare, ea nu regretă că a ales să muncească la cîmp și mai apoi în fabrică.
Mi-a fost rușine
să le spun părinților că sufăr
Maria s-a căsătorit în anul 1947 cu un băiat din sat. Ar fi vrut să se mărite mai devreme, dar toți flăcăii erau plecați pe front sau fugiți în România după ce Ardealul fusese cedat Ungariei. L-a luat din dragoste, deși părinții ei n-au fost de acord. Era un băiat tare frumos, înalt, mîndru și juca foarte bine la horă. N-am băgat în seamă nimic din ceea ce mi-a spus tata. Nici n-am îndrăznit să-l anunț că o să vină să mă ceară. Am plecat de acasă și am rugat-o pe mama să-mi spună ce au hotărît. Pînă la urmă au acceptat să mă mărit, dar m-au avertizat să nu care cumva să fug de acasă dacă îmi va fi greu. Chiar dacă eram săraci, tata a ținut să mă mărite cu zestre. Am primit două junci, patru oi și o canapea. Aveam jachetă nouă, cojocel, șorț de strîns fasolea de la cîmp și șorț de casă, povestește femeia. A trăit douăzeci de ani cu soțul ei, în satul natal. N-a avut o căsnicie fericită, deși eram o pereche de oameni tare faini, lumea ne invidia, ne-am făcut o casă și am ajuns printre cei mai avuți gospodari din sat. Mi-a fost rușine să le spun părinților că sufăr. La un moment dat n-am mai suportat, mi-am strîns cîteva haine și am venit în Brașov, unde aveam doi frați. Nu doream să mă mai caute și, în plus, avea cine să mă apere în cazul în care el ar fi insistat să mă întorc acasă. Eram țărancă, dar chiar și așa m-am angajat la fabrica de lapte, unde am lucrat pînă la 58 de ani. După nouă ani, am divorțat, povestește Maria Românca.
E greu să trăiești singură
N-a avut copii și, chiar dacă uneori regretă acest lucru, se consolează repede gîndindu-se la realizările nepoților săi din Brașov și din Cluj. Toți mi-s dragi, că sînt copii buni și cuminți. Nu mi-e rușine de ei. Acum ce o fi, aia o fi. E greu să trăiești singură, dar pînă acum m-am descurcat, spune Maria. Deși locuiește la sute de kilometri de satul natal, femeia s-a întors în fiecare an acasă, la părinți. Nu s-a mai recăsătorit. Frații pe care îi are în Brașov și familiile lor au ajutat-o să treacă peste momentele de singurătate: Tot timpul m-au ținut aproape de ei și am fost onorată în casele lor. În fiecare sîmbătă seara mă invitau la masă și nu acceptau nici un refuz.
La treierat, de 23 august
De Ziua Regelui, făceam serbare la școală. Eram străjeri. Cîntam și recitam poezii patriotice. Mi-ar fi plăcut să-l văd pe rege, dar n-am avut ocazia. Tata s-a dus într-o zi la București și s-a înghesuit în mulțime ca să-l zărească măcar. Chiar dacă eram copii, aflam ce se întîmplă în țară. Uneori, învățătoarea mă chema în bucătăria ei să curățăm cartofi sau să alegem fasole. Soțul ei, care era deputat la București, ne citea din ziare și ne povestea cum merge politica. Așa am aflat că l-au omorît pe Iorga, despre care știam că era un om tare deștept, își aduce aminte Maria. Pentru ea, ziua de 23 august n-a avut o însemnătate prea mare. Era o zi obișnuită, de muncă la cîmp: Ani la rînd, ziua asta mă prindea la cîmp, că vara aveam mult de lucru, la norme. Începea treieratul și oamenii nu prea vroiau să se ducă la batoză în acea zi, că era sărbătoare. Eu preferam să muncesc pentru că la sfîrșitul zilei primeam un sac de grîu. Pînă nu m-am dus la oraș, n-am văzut o defilare. Prima defilare am văzut-o la Cluj. M-a impresionat mulțimea de oameni care trecea pe stradă, și mai ales copiii, floarea omului. Abia după ce s-a mutat la Brașov a început să sărbătorească ziua națională: Mergeam la defilare cu fabrica și apoi cu toată familia petreceam la iarbă verde, în Poiană.
O prăjitură
de Ziua României
Maria tînjește după fastul serbărilor de altădată. Pe vremuri se făceau serbări și se ridicau drapele de ziua țării. Acum nu se mai face nimic. 1 Decembrie înseamnă Marea Unire a românilor. Din păcate, văd că acum oamenii nu mai au nici un sentiment față de această zi. Noi am fost învățați să ne bucurăm de momentele glorioase ale istoriei noastre, spune Maria. Pentru sărbătoarea de astăzi, cînd România împlinește 86 de ani, femeia își dorește să-i aibă aproape pe cei dragi, cu care să închine un pahar de țuică. Maria va pregăti și o prăjitură cu care îi va servi pe vecini. Își dorește să fie pace și liniște în țară și oamenii s-o ducă mai bine. Îmi doresc să se termine cu cearta asta din politică, tinerii să-și vadă de treabă și să muncească, pentru că altfel se duce țara de rîpă, spune Maria Românca.
S-au sporit hoții
în țara noastră
Chiar dacă are deja 79 de ani și suferă de diabet, Maria Românca se simte în putere și muncește, pentru că pensia nu-i ajunge ca să se descurce. De patru ani, ea este cea care bagă facturile de telefon în cutiile poștale ale brașovenilor care locuiesc pe Calea București și în Noua. Maria știe că în țara noastră nu merge treaba dacă nu e organizare: Trebuie să existe mai multă organizare și oameni care să deschidă fabrici cît de mici. Steagul Roșu a fost cam prea mare, au apucat de s-au făcut mulți directori care au mîncat banii muncitorilor. Femeia este dezamăgită de România zilelor noastre: Eu trag speranță de mai bine. Numai că țara noastră merge în jos. Doar cei care și-au făcut vile o duc bine. S-au sporit hoții și bandiții la noi în țară. Unii și-au făcut palate și alții mor de foame. Politicienii mint la fel de mult acum, ca și în vremea comuniștilor. Românii nu sînt uniți, asta e marea problemă. Cu toate acestea, eu știu că o să țin la nația românească pînă cînd voi închide ochii. Asta e povestea Mariei Românca. Povestea unui român.
România anului 1918
Oct.-nov.1917 Comuniștii ruși ajung la putere
27 ianuarie: Se încheie la Brest-Litovsk tratatul de pace dintre Austro-Ungaria și Ucraina
18 februarie: Se încheie la Brest-Litovsk tratatul de pace dintre Rusia Sovietică și Germania
5 martie: Se semnează la Buftea tratatul preliminar de pace între România și Puterile Centrale, pe baza căruia încep la București, în 9 martie, tratativele în vederea încheierii păcii
24 aprilie: Se încheie tratatul de pace de la București, dintre România, pe de-o parte, și Germania, Austro-Ungaria, Bulgaria, Turcia, pe de altă parte. România era nevoită să cedeze Dobrogea și să încheie convenții economice dezavantajoase.
18 noiembrie/1 decembrie 1918, deputații decid în unanimitate unirea Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului cu România. Ferdinand Sigmaringen devine regele tuturor românilor.
La școală n-aveam costume populare românești, că pe vremea ocupației hortyste nu ne era permis acest lucru. Dar a venit la școală un învățător din Oltenia care ne-a învățat să ne facem costume românești. În mai 1940, el a avut ideea să ridicăm drapelul românesc în curtea școlii. Am așteptat cu sufletul la gură acest moment, însă pînă la urmă am renunțat, pentru că începuse vrajba între români și maghiari. Încă nu era luat Ardealul, dar se știa că va fi dat ungurilor. Învățătorul ne-a chemat să ne dea certificatele de absolvire a șapte clase, de teamă să nu fie arse arhivele, lucru care s-a întîmplat pînă la urmă.
În perioada ocupației, cînd venea cineva de la oraș și vorbea românește, plîngeam. Mi-era dor de vorba românească. Altfel, doar ungurește vorbeam. Tata, care era cărăuș, cunoștea la perfecție maghiara. Am fost nevoită s-o învăț și eu, ca să mă pot descurca. Trebuia să ascundem tricolorul și n-aveam voie să ne purtăm costumele populare. Neamul nostru a fost tare necăjit. Ca români transilvăneni, am avut noroc că familiile noastre aveau mulți copii. Așa s-a sporit neamul românesc.
Maria Românca
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!