* Victor Băcilă din Vad a învins moartea, după ce a fost sfătuit să se apuce de karate * Acest sport l-a vindecat de ulcer și diabet și l-a învățat să trăiască din nou * Victor Băcilă, care a devenit cel mai bătrîn karateka din Făgăraș, își dorește acum să devină maestru în sportul care i-a salvat viața
Sistemul meu nervos era distrus, nu mai puteam merge și eram foarte slăbit. Stăteam doar în pat și mă uitam fix în tavan. Eram un mort viu, povestește Victor Băcilă, un făgărășean de 51 de ani care, acum cîțiva ani, după ce analizele au arătat că are diabet, a crezut că viața sa a ajuns la capăt. Anul trecut, cînd și-a înscris cei doi copii la karate, făgărășeanul a fost sfătuit de antrenor să înceapă el însuși să practice acest sport. După cîteva luni de antrenament, am avut un nou șoc. La controlul periodic al glicemiei mi s-a spus că, de fapt, eu nu mai sînt diabetic. Glicemia ajunsese în limite normale, povestește Victor Băcilă. Făgărășeanul, care s-a pregătit și cu un maestru japonez, Hirokazu Kanazawa, vrea acum să facă performanță în sportul care l-a readus la viață.
Victor Băcilă are acum 51 de ani. Și vrea să facă performanță în karate. Făgărășeanul are însă un motiv special pentru care-și dorește să dobîndească titlul de maestru în acest sport. Grație lui, s-a vindecat de diabet, o boală care, timp de patru ani, l-a țintuit la pat. Cu moralul la pămînt, omul spune că nu-i mai rămăsese decît să fixeze tavanul camerei din casa sa din Vad și să-și aștepte sfîrșitul. Soarta i-a scos însă în cale un maestru în karate, care i-a promis că-l va face bine, dacă îi ascultă sfatul. La început a avut mari îndoieli, dar mai apoi a descoperit că sănătatea îi revine. În cîteva luni, Victor Băcilă a ajuns să învingă boala. Acum se pregătește intens să dobîndească o treaptă superioară în sportul care l-a salvat de la moarte.
Eram un mort viu
Victor Băcilă din Vad a avut o viață liniștită. Avea un serviciu bun, o familie unită, doi copii buni, și se pregătea de pensie. Momentul de cotitură din viața lui a fost anul 1999. M-am simțit rău și am fost diagnosticat cu diabet. M-am internat la Spitalul Municipal Făgăraș, unde mi-a fost stabilizată boala, și apoi am fost trimis la un medic specialist din Brașov. Mi-a fost prescris un regim, dar după trei luni nu mai puteam dormi. A început calvarul. Vreme de doi ani am colindat spitalele din București și Cluj. Nu putea nimeni să îmi regleze somnul, ca să mă pot și eu odihni. Organismul uman cedează după trei zile și trei nopți nedormite. Pe mine, nesomnul m-a dus într-o stare de agonie. În anul 2001, am fost internat de urgență la Spitalul Mîrzescu din Brașov. Mi s-a spus că diabetul este pe bază nervoasă. Am fost internat apoi la Spitalul de Neuropsihiatrie Brașov, iar după aceea la «Sf. Pantelimon» din București. Acolo am primit o veste pe care nu vrea să o audă nimeni. Aveam cancer. Eu cred însă că medicamentele m-au adus în starea aceea. Nu a reușit să mă ajute prea mult nici un medic nutriționist din Cluj. Sistemul meu nervos era distrus, nu mai puteam merge și eram foarte slăbit. Stăteam doar în pat și mă uitam fix în tavan. Eram un mort viu, povestește Băcilă.
Nu puteam să merg
Lucram la Distrigaz și colegii mei se așteptau să mor de la o zi la alta. Cred că de milă nu am fost dat afară în tot timpul acesta. Marea mea șansă a fost că l-am întîlnit pe medicul făgărășean Ioan Urdea. M-a legat la ochi și m-a pus să merg prin curte. Mă împleticeam, cădeam și nu putem în nici un caz să merg cu spatele. Urdea mi-a spus că medicamentul Diazepam nu e potrivit pentru mine, mi-a fost prescris greșit, mi-a dat dependență și am făcut un început de ulcer. Am început să iau Nitrodiazepam și alte medicamente prescrise de medicul Urdea și m-am simțit un pic mai bine. Cel mai mare chin era însă faptul că nu putem să merg. Tălpile mă dureau îngrozitor și simțeam fiecare piatră pe care călcam, mai povestește Victor.
Am învins moartea în cîteva luni
Deși fusese un om activ și energic, pe Victor Băcilă boala l-a transformat într-un bătrînel gîrbovit, care mergea cu mare greutate. ,,Marea mea șansă a apărut în septembrie 2003. Atunci i-am dus pe cei doi copii ai mei să practice karate cu sensei Gheorghe Țețu. Acesta, cînd m-a văzut, mi-a spus: «Te duci și-ți iei un trening și, dacă te ții de mine, într-un an eu te pun pe picioare». Bineînțeles că am fost neîncrezător. Am cumpărat totuși niște teniși cu talpa foarte groasă și m-am prezentat la antrenament alături de copiii mei. Talpa groasă mă ajuta să nu simt denivelările, dar m-a făcut să sufăr cîteva entorse. Și, în plus, arătam ridicol. După un timp, am reușit să fac antrenamente în șosete și apoi cu tălpile goale. A fost un progres fantastic. Înainte de a merge la karate, tălpile mă dureau îngrozitor, iar acum nu mai am nici o problemă. Chiar dacă prima lună a fost foarte grea pentru mine, pentru că eram depășit de toți copiii din grupă, am avut ambiția să nu mă las. Spaima de moarte parcă mă împingea de la spate. După cîteva luni de antrenament, am avut un nou șoc. La controlul periodic al glicemiei mi s-a spus că, de fapt, eu nu mai sînt diabetic. Glicemia mea ajunsese în limite normale. Specialista în diabet de la Brașov a fost și ea uimită.
Mi-a schimbat medicația și mi-a prescris niște pastile susținătoare de efort. Toți cunoscuții
mi-au spus că
m-am născut a doua oară, spune Victor.
Vreau
să fac
performanță
în acest sport
După ce am scăpat de bolile care erau să mă omoare, am continuat să mă antrenez. Am participat la trei stagii de pregătire și am dat examene pentru centuri. Am deja centura galbenă și, în luna decembrie, o să dau examen pentru cea portocalie. Am avut onoarea să mă pregătesc și cu maestrul Hirokazu Kanazawa. Faptul că mi-a acordat o atenție deosebită m-a motivat. Vreau să fac performanță în acest sport, chiar dacă am o vîrstă destul de înaintată. M-a impresionat și sprijinul pe care l-am primit de la colegii mei de antrenament. Deși ei sînt elevi de liceu, iar eu le pot fi aproape bunic, între noi s-a legat o prietenie sinceră. M-au ajutat foarte mult la început. Toți s-au oferit să exerseze cu mine. În paralel, practic acum și culturismul. În doar două luni de zile am ajuns la performanța de a ridica 80 de kilograme. La antrenamente vin mulți părinți cu copii. Întotdeauna le spun să se apuce și ei de sport. De rușine sau din comoditate, nimeni nu mi-a urmat sfatul. Este un sport ideal pentru sănătate și e păcat că adulții se apucă să îl practice doar în situații extreme, a mai spus făgărășeanul pentru care viața are de-acum un nou început.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!