E Vinerea Mare. Mai este puțin pînă cînd vom ieși din Săptămîna Patimilor. Nu știu cît mai este pînă vom ieși, însă, din anul patimilor. În urmă cu un an, începea nebunia. An electoral, criza poposea pe aceste meleaguri, românii aflau în direct și fără somație cum este să nu mai ai acces la credite, cum poți deveni șomer în 48 de ore, deși firma ta pînă mai ieri duduia și nu aveai nicio emoție. Un an de chin. Un an în care am reînvățat că nimic nu ne este dat din cer în mod gratuit. Că nimic nu este ceea ce pare a fi. Și mai ales că putem să cădem de la înălțimi nebănuite în mai puțin de cinci minute și nu ne putem ridica din cenușă sau din țărînă decît dacă într-adevăr credem în ceva și dacă sîntem dispuși să ne luptăm cu sistemul, cu prejudecățile și, uneori, chiar cu noi. Am pătimit în ultimul an cît nu am pătimit în ultimii 20. Am învățat în schimb că viața ne rezervă surprize atunci cînd nu ne așteptăm. Am învățat să trăim în stresul fricii zilei de mîine. Am ajuns unde nu credeam că vom ajunge vreodată. Au dispărut valorile. A rămas lupta pentru supraviețuire. Am descoperit faptul că este vital să îți protejezi spatele, chiar dacă asta impune să îți calci aproapele în picioare. Am mai aflat că multe lucruri se rezumă la orgolii. Că poate fi călcat în picioare interesul unei întregi comunități, doar pentru faptul că persoanele, desemnate vremelnic să ne conducă destinele, nu sînt dispuse să facă și concesiile absolut necesare. Am pătimit în acest an cu toții. Personal, nu sînt dispus să mai pătimesc încă unul. Am făcut tot ce a depins de mine să fac față încercărilor. Nu m-am folosit de influența cuiva, pentru că mi s-a părut incorect. N-am făcut rabat niciun moment de la ceea ce știu să fac și am așteptat să le vină mintea la cap celor care au fost aleși să ne reprezinte destinele. Timpul a expirat! Ieri am descoperit că pot face un lucru absolut meritoriu. Am semnat în sprijinul inițiativei cetățenești de adoptare a unui patron spiritual pentru orașul nostru: Fecioara Maria. Nu mă interesează cine sînt inițiatorii. Accept faptul că acesta este singurul patron spiritual pe care l-ar putea adopta atît românii, cît și sașii sau ungurii. La fel, ortodocșii, catolicii sau protestanții. Motivul meu este altul: mama mea, care mă veghează din ceruri, se numește Maria. Îi datorez măcar acest lucru pentru că a pătimit nu o săptămînă, nu un an, ci o viață. Și-am apucat să-i spun că o iubesc doar cu puțin timp înainte de a muri...
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!