Arestarea senatorului Voicu poate fi consideratã o surprizã. Chiar mã întrebam, la un moment dat, de ce DNA a cerut avizul Senatului pentru arestare, atîta timp cît, dupã obþinerea aprobãrii, nimeni nu mai pãrea interesat de asta. Nicio arestare nu este motiv de bucurie. Poate doar cei care au trecut prin asta sau au fost extrem de aproape pot confirma acest lucru. La fel, ºi cei care ºtiu cã fac lucruri care-i pot transforma, în caz cã autoritãþile primesc verde sau chiar comandã, în colegi de celulã cu diverºi ºuþi, violatori sau cine ºtie ce infractori. „Asta nu mi se poate întîmpla mie!“ este, cred, cea mai frecventã idee care le vine în cap celor aflaþi în proxima situaþie a unei posibile arestãri. Fals! Þi se poate întîmpla ºi þie, ºi þie! Depinde cît de dobitoc ai fost atunci cînd ai vorbit la telefon imaginîndu-þi cã, dacã ai cinci sau ºase telefoane, bãieþii veseli n-au cum sã te prindã. Fals! Chiar au cum! Problema este dacã ceea ce au înregistrat ei este folosit sau nu de organele competente cãrora le este predatã speþa. Ani în ºir, respectivii nu au pãrut interesaþi de astfel de înregistrãri. Cazul Voicu ne-a demonstrat, dacã era cazul, cã oricînd ºi oricine poate fi un nou Voicu. N-aº vrea sã fiu niciun moment în pielea vreunuia dintre cei care-ºi doresc ca tot ce au vorbit cu oameni politici, cu afaceriºti sau chiar cu cei puºi sã apere legea sã nu transpire în presã sau sã devinã file transcrise într-un dosar care m-ar putea trimite la beci. În mod cert, nu sînt singurul care-ºi doreºte asta. Diferenþa dintre mine ºi cei care ar putea sã tremure este cã eu nu am motive sã-mi fac griji. Alþii au. ªi ar trebui sã înveþe ceva din acest caz Voicu. În momentul în care cei în drept au intrat temeinic pe cazul tãu, o sã ai surpriza sã constaþi cã nu te mai cunoaºte nimeni. Nici mãcar cei pe care i-ai servit, sperînd cã-þi vor þine spatele într-o zi. E legea firii. A funcþionat ºi înainte, ºi dupã ‘89. Singura soluþie sã nu riºti sã ajungi într-o astfel de situaþie este sã nu faci porcãrii. Date fiind vremurile pe care le trãim, este un lucru extrem de greu. Nu pot sã nu-mi citez aici tatãl: „Prefer sã nu am nimic, decît sã obþin necinstit ceva ºi sã pot deschide senin poarta fãrã teamã, indiferent de ora la care cineva îmi sunã la sonerie!“. Aº adãuga ceva: Corect!
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit �i de prietenii t�i!