România s-a schimbat în anii de după decembrie 89, mentalitățile s-au mai modelat, dar trăim oare așa cum visam în acele zile de luptă pe viață și pe moarte pentru libertate?
Ce-am făcut cu 20 de ani? Seamănă sau nu România de azi cu aceea la care am visat în zilele lui decembrie 89? Seamănă cu visul pentru care și-au dat viața 70 de brașoveni? Silviu Brucan profețea, după Revoluție: Pentru a deprinde democrația, românii vor avea nevoie de 20 de ani. Iată că au trecut cei 20 de ani și încă nu sîntem siguri că știm să înotăm prin apele democrației.
România s-a schimbat, mentalitățile s-au mai modelat, dar trăim oare așa cum visam în acele zile de luptă pe viață și pe moarte pentru libertate? Trăim decent, avem maturitate politică, sîntem o țară a secolului XXI? Monitorul Expres a încercat să afle răspunsul la aceste întrebări.
Și ce dacă sînt mai multe partide politice?
Românii care au ieșit în stradă în 89 și-au dorit pluripartitism și alegeri libere. Azi nu mai avem un singur partid, dar, din puzderia de formațiuni politice care s-au născut în ultimii 20 de ani, cîte ne-au reprezintă cu adevărat? Din păcate, clubul politic e închis. Construirea altor partide e împiedicată de aceste cîteva partide, care vor să dețină monopolul. Instituțiile politice au ajuns de rîsul electoratului. Românii rîd de parlamentarii care dorm în sala de ședințe, nu văd rezultatele consiliilor locale, dar văd că o duc tot mai rău. Oamenii simpli nu îi consideră pe politicieni apropiați, ei au încredere în armată și în biserică. Pluripartitismul nu e folositor, spune cu regret Marian Țața, reprezentant al Pro-Democrația. Cît despre alegeri libere, de 20 de ani ne chinuim să credem în existența lor. Dar, de fiecare dată, sînt voci care vorbesc de un electorat suspicios și dezamăgit. Alegătorii sînt ușor de manipulat. Sînt îngrijorat că după 20 de ani, mai pot exista fraude care nu-s amendate aproape deloc. Pînă la un punct, alegerile sînt libere, dar influențele sînt evidente. Schimbarea e o speranță deșartă, poate tinerii politicieni să poată duce cîndva o altă politică. Trăiesc cu speranța că România modernă se va face asistată de instituții internaționale, care nu ne dau doar bani, ci și lecții de bună-cuviință, consideră Țața. Dorința din zilele de foc ale Revoluției s-a împlinit doar în parte. Abia acum, după 20 de ani, comunismul începe să moară.
Învățămîntul se tot reformează
Elevii și studenții au fost obligați înainte de 89 să parcurgă un învățămînt politico-ideologic, cu dogme și cuvinte fade despre ceea ce însemna socialism științific și cuvîntările tovarășului Ceaușescu. Nicio școală nu a mai predat asemenea disciplină începînd cu 1990. Manualele de istorie și filosofie au fost rescrise. Dar, oare, azi avem cele mai bune manuale? Au dispărut uniformele, ,,treptele de liceu, admiterea restricționată în facultăți. A dispărut însă în bună măsură și buna-cuviință a elevilor față de dascăli, a apărut dezinteresul pentru carte, analfabeții sînt tot mai mulți, deși au diplome. Nici pregătirea dascălilor nu mai e într-o măsură cea de odinioară. De zeci de ori s-a schimbat programa școlară, în încercarea de a reforma învățămîntul românesc. Dar fără să găsim formula ideală. Și totuși, performanțe există, elevii iau aceleași premii la olimpiadele internaționale. Absolvenții facultăților se uită spre locurile de muncă de afară și tot mai puțini își doresc o carieră în țara lor. Universitatea Transilvania a făcut însă reale progrese față de momentul 89: Am avut acces la parteneriate internaționale, mentalitatea studenților s-a schimbat prima, antrenînd-o și pe cea a profesorilor. Avem 70 de studenți străini, înainte de 89, îi numărai pe degetele de la o mînă. A fost un salt imens în dotarea laboratoarelor. Partea proastă e că a scăzut nivelul exigenței la admiterea în învățămîntul superior. Dezvoltarea necontrolată a învățămîntului privat, de slabă calitate, a dus la un număr mare de studenți cu slabă pregătire. Și la învățămîntul de stat, la fel, spune Ioan Vișa, rectorului Universității brașovene. În învățămînt, balanța între bune și rele e dezechilibrată.
Am munci, dar n-avem unde
Pe vremea lui Ceaușescu, de bine, de rău, aveai un loc de muncă, spun unii brașoveni, iar ceilalți rîd de nostalgiile lor. Statisticile nu sînt însă vesele. Populația județului s-a împuținat cu peste 120.000 de persoane, numărul salariaților e de 167.000 pe județ, în condițiile în care, în 1990, erau 173.000 de persoane angajate numai în industrie. Contribuțiile celor de acum 20 de ani se simt și azi în plata pensiilor, precizează Ion Popescu, directorul Direcției Finanțelor Publice. Azi, cei mai mulți brașoveni muncesc în servicii, inclusiv învățămînt și sănătate. La PIB , industria brașoveană trimite 30% din ce trimitea odată, chiar dacă azi avem o industrie modernă, performantă, spune el amintind că, odată cu prăbușirea coloșilor industriali, numărul șomerilor a crescut de la an la an. Imaginați-vă că în 1989 nu exista nici măcar un singur șomer. Asta în rapoarte oficiale, dar și, prin obligativitate, în realitate. Datoria de a contribui la înălțarea patriei era atît de coercitivă încît, voiai - nu voiai, ajungeai într-un loc de muncă. Eficiența și productivitatea erau doar cifre măsluite. Acum, eficiența și productivitatea impun șomaj. Salariile erau atunci plafonate dincolo de competențe. Acum, competența nu e plătită întotdeauna la valoarea reală. Atunci, nu puteai să speri. Acum, nu poți trăi doar sperînd. Dar ai dreptul la speranță. Și nu-l aveai. Oricum am lua-o, după 20 de ani am cîștigat, chiar dacă mai pierdem.
Medici dezamăgiți, pacienți uitați de sistem
Unul dintre primele decrete ceaușiste abolite în decembrie 89 a fost cel referitor la avort. Rezultatul a fost propulsarea României într-un fenomen unic pe glob: 1 milion de avorturi în 1990. Educația contraceptivă a pătruns greu, astfel că la intrarea României în Comunitatea Europeană, eram pe locul doi în lume cu o tristă performanță: trei avorturi la mia de născuți vii. Cel mai mare cîștig în acești 20 de ani este planificarea familială, metodele contraceptive le știu azi și femeile din cătunele din vîrful muntelui. A scăzut mult numărul de avorturi, spune doctorul Aurel Ionel, care găsește însă că sistemul medical are alte probleme mari de rezolvat: Drepturile asiguratului nu sînt încă stabilite, din cauza unei subfinanțări cronice, apare și nesiguranța actului medical. Medicul de azi e mai nemulțumit, e supus unui stres continu: are sau n-are medicamente cu care să trateze pacienții?. Actul medical în România, fără materiale, aparate și medicamente, e o aventură. Alternativa particulară a salvat totuși multe vieți și onoarea medicilor români. Au ieșit însă la iveală și medici cărora nu le pasă de domnul Lăzărescu. Există unele schimbări în bine: medicului i se recunoaște o diplomă în străinătate, există acces la alternativă. Dar în țară, salariul medicului e infim. Totuși, simțul lui clinic nu s-a atrofiat, în medicul român a mai rămas ceva din spiritul lui Hipocrate. Sistemul însă e foarte bolnav, nu s-a reformat deloc. Cît valorează viața oamenilor în cifrele guvernelor?!, se întreabă medicul Sorin Velicu.
Goana era după alimente, nu după medicamente
Cozile la portocale, la ulei, zahăr sau lapte, la spinări de pui, vată, hîrtie igienică, picioare de porc, chibrituri sau pîine pe cartelă au dispărut. Bătrînii nu mai îngheață pentru hrana zilnică. Dar și-au mutat scăunelele la ajutoarele sociale, la ghișeele casei de pensii în așteptarea biletelor de tratament sau la ghișeele unde se eliberează pungi cu alimente sau ajutoare sociale. Cozi mai vedem o dată pe lună și la farmacii, pentru medicamentele care îi țin în viață. Acum 20 de ani, nu plăteam consultația la dispensar, nici la specialist. Nu ne costa nimic dentistul. Teoretic. Deși existau reduceri și gratuități la medicamente, practic, plăteam integral. Plăteam cu viața, de multe ori. Nu era așa mare consum de medicamente. Brașovenii păreau mai sănătoși, se tratau mai rar. Goana era după alimente, nu după medicamente. Erau foarte rare medicamentele străine, aprobate cu cereri speciale doar pentru pacienții grav bolnavi. Acum, omul are mai multă grijă pentru el, cumpără des medicamente. Dar, pentru asta își ia de la gură, spune Maria Botezatu, președintele Colegiului Farmaciștilor Brașov. Erau doar cîteva farmacii în tot orașul, azi sînt la tot pasul, dar nu toți pot să-și ia la preț întreg pastilele de care au nevoie. Am consumat deja jumătate din fondurile lui 2010. Vom ajunge înapoi la 1989, să ne cumpărăm toate medicamentele contra cost, crede farmacista. În frig și prost alimentați, ne îmbolnăveam greu. Acum, e invers. Sau poate ne-au ajuns lipsurile cumplite îndurate acum mai bine de 20 de ani?
Polițist, adjectiv
Schimbări s-au produs și în securitatea și siguranța cetățeanului. Comisarul Liviu Nagy se laudă cu polițiști cu Academia de Poliție absolvită. Și totuși, românii nu se simt în siguranță nici azi, și chiar nu regretă deloc vremurile cînd nu știai cine te urmărește și cine te toarnă și cine te poate condamna la torturi în beciurile neștiute Atunci cînd funcționa aparatul represiv, sigur că nimeni nu mișca în front. Dar crime și violuri existau și atunci, numai că nu erau mediatizate, se ascundea realitatea. Azi, stilul de muncă, materialul uman, pregătirea polițistul sînt moderne, cu deschidere către societate. Totuși, dotarea lasă încă de dorit, spune Nagy, amintind de cazul Gorbunov, cînd infractorul a trecut nestingherit de filtrele poliției fiindcă agentul n-a avut unde să acceseze baza de date. Acum avem și jafuri armate, spargeri de bănci, trafic de droguri. Tot ce vedeam în filmele americane, se întîlnește pe străzile Brașovului. După 20 de ani de democrație, tot mai mulți își asumă libertatea de a fi răi. Fac față forțele de ordine? Evident că nu, iar polițistul modern e încă prezent în bancuri. Ca un adjectiv care întîrzie să devină substantiv.
Agricultură de import
În case era frig și întuneric, căldura, curentul electric și apa caldă ajungeau la noi cu porția, de sărbători. Azi, mulți români închid de bunăvoie robinetele, iar pentru sistemul centralizat de încălzire nici după 20 de ani nu s-a găsit o soluție eficientă. Am devenit proprietari de apartamente, de țevi vechi și ruginite, de pereți vechi, pe care le tapisăm cu polistiren în speranța că măcar le facem mai frumoase și mai călduroase. Electricitatea nu ne mai lipsește. Și totuși, în România secolului XXI, există zone neelectrificate. Mîncarea pe care o luam pe cartelă, raționalizat, salamul de soia, au dispărut, alimentarele sînt pline de savoare și culoare. Dar n-au dispărut foamea și sărăcia. În acest scop, vom pune capăt exportului de produse agroalimentare, promitea Iliescu în zilele Revoluției. Și am reușit. Nu mai exportăm nici ce ar trebui și ar aduce bani frumoși agricultorilor. Recolta ajunge hrană la animale. Iar noi importăm legume și fructe fără gust, fiindcă prin serele noastre bate vîntul, iar pentru grîul și laptele țăranilor statul sau producătorii nu sînt dispuși să plătească prețul meritat. Foarte puține inițiative particulare s-au concretizat în proiecte finanțate din fonduri europene. Țăranii s-au reprofilat pe agroturism. Cîmpurile au rămas goale, iar noi, speriați de E-urile cancerigene și de obezitate, ne-am întors de bunăvoie la soia. Și acestea, tot de import.
Turism sărac
Ne-am dorit să putem călători liberi. Azi o putem face, iar pentru jumătate de Europă, nici nu mai avem nevoie de pașaport sau vize. Cine-ar fi visat la atît de multă libertate acum 20 de ani, cînd pînă și intenția de a călători era o suspiciune de trădare. Azi, românii sînt liberi să își petreacă vacanțele pe insule, ba chiar sînt liberi să se stabilească oriunde pe această planetă. Un drept cîștigat, o năzuință împlinită. Dar cu ce preț ne permitem o excursie într-o țară occidentală? Ca să călătorească, românii fac economii. Dar setea de a cunoaște lumea și-o pot potoli, nu mai există restricții. În ceea ce privește turismul intern, mai sînt încă multe aspecte de finisat, spune Sorin Dencescu, președintele Regiunii Centru ANAT. Nu, turismul românesc nu e nici pe departe împlinit. Altădată, românii beneficiau an de an de bilete în bazele de tratament și pe litoral. Cei mai mulți nu își mai permit aceste concedii. Iar dacă le au totuși, se sperie de ce găsesc în fostele stațiuni populare de odinioară. Doar inițiativele particulare se ridică la nivelul exigențelor moderne. Dar, prețurile pentru serviciile de calitate nu mai sînt pentru toți. Obiectivele turistice s-au degradat și ele în hățișul legilor care nu le-au găsit cei mai buni custozi. A fi turist în țara ta încă este o loterie.
Vremea bisericilor
Și în Brașov, ca în toată România, Ceaușescu a demolat biserici. Tot în regimul lui, să pomenești numele Domnului în public, să te declari credincios era un act de curaj. Ni se interziseseră sărbătorile religioase, făceam Paștele și Crăciunul pe ascuns, în birourile sau halele în care mergeam la lucru ca în orice zi obișnuită de muncă. Astăzi, românii sînt liberi să creadă. Se bucură de Crăciun și de Paște. Și, uneori, aleg singuri să lucreze în zilele de sărbătoare, pentru plata dublă a zilei. Bisericile s-au înmulțit, dar au apărut și povești incredibile cu preoți corupți și imorali. Totuși, biserica este pe primul loc în încrederea românilor. E o mare victorie cîștigarea libertății de a crede. Biserica și-a reluat atribuțiile, a redevenit plămadă a neamului românesc, intermediază conflicte, ajută spitale. Cum zicea marele Eminescu: «În tinda bisericii s-a clădit națiunea română». Ca instituție, biserica e perfectă. Noi, ca indivizi, sîntem supuși greșelii, spune părintele Stelian Manolache, mulțumit că autoritățile au acordat terenuri pentru noi biserici în Brașov. Religia e disciplină școlară opțională, credința a ajuns și în școlile odinioară infestate de ateism. Dar, sînt și voci care spun că se încalcă libertatea dacă în sălile de curs sînt icoane. Turismul pe la mănăstiri a înflorit, cultele au primit libertate. Inclusiv secta lui Bivolaru. Putem să ne manifestăm liber iubirea față de Dumnezeu, chiar dacă mulți dintre noi n-am învățat că esența creștinismului e toleranța.
Presă și cultură, fără cenzură
Ne-am dorit libertate de exprimare și, iată, azi o avem din plin. Scriitorii nu mai sînt închiși pentru critici la adresa realității. Dar în loc să vorbească ei, azi audiovizualul este al pseudomodelelor din viața mondenă. Presa nu mai educă, doar relatează și distrează. Am cîștigat libertatea cuvîntului, pe vremuri nu puteam scrie decît ceea ce era indicat, ca subiecte și lexic. Dar libertatea a permis și o selecție mai puțin exigentă a oamenilor de presă, este de părere A.I. Brumaru. Înainte, jurnaliștii omiteau adevăruri, azi, manipulează. Presa de azi e de nerecunoscut. Explozia informatică a generat-o pe cea din mass-media. Dar putem spune care este astăzi cel mai cinstit post de televiziune sau cel mai echidistant cotidian? Scriitorilor li s-au deschis porțile editurilor și Uniunii Scriitorilor. Nu mai există cenzură, nici măcar pentru cărțile penibile ale unor autori aproape analfabeți. Azi, avem o diversitate de genuri și tendințe. Numărul cititorilor romanului românesc a scăzut, dar acești cititori s-au îndreptat spre istorie, politologie, psihologie, domenii din care nu se publicau cărți. Nu există niciun motiv de nostalgie, libertatea de creație este esențială. Există de 100 de ori mai multe premii literare azi, se publică mult mai multe titluri azi la o singură editură decît în toată România din anii 80, explică scriitorul Andrei Bodiu. Avem cărți. Pe tarabe. Mulți le cumpără, dar cine mai are timp sau știe cum să le citească?
Teatrul brașovean, redivivus
Înainte, teatrul era o modalitate de a te regăsi pe scenă. Spectacolele noastre conțineau «șopîrle», gaguri care făceau oamenii să rîdă. În alte piese, nu regăseai nimic și nu venea lumea. La aniversarea procesului tovarășului Ceaușescu, autorii brașoveni făceau eforturi să pătrundă pe scenă cu astfel de piese obediente. Nu venea nimeni, dar am fost asigurați de către organele județene că vor fi spectatori, aduși prin UTC. Au venit, dar au plecat înainte de final. A fost la Brașov un personaj malefic pentru cultura românească, tovarășul Dulea, care ne-a chinuit cu mult meșteșug vreme de doi ani, povestește actorul Mircea Andreescu. Actorii noștri erau obligați să-l cînte în versuri pe dictator și realizările Epocii de Aur. Unii n-au reușit să treacă pragul schimbării. Ceilalți, au redevenit mesageri ai culturii, la fel cum publicul a redevenit avid de spectacol. 2009 a fost un an record pentru teatrul brașovean, ca încasări și spectatori. Dar îi supărăm din nou pe actori. În 1964, cînd am venit în Brașov, aveam 27 de ani și am jucat rolul lui Moș Neagu. Acum, cînd joc rolurile vîrstei mele, sînt dat afară. Nu înțeleg atacul ăsta, actorii nu sînt aviatori, pot lucra și peste pensie, spune Andreescu, amărît.
Ne-am redeschis gustul pentru teatru, dar nu ne mai respectăm generația de aur, în timp ce toți interpreții telenovelelor au ajuns să ni se pară actori.
Două decenii de împliniri mărunte, dar în libertate
Înainte ne îmbrăcam cu haine din producția autohtonă, blugii erau marfă rară, abia îi găseai în talciocuri. Gustul pentru eleganță al românilor se împlinea la croitor. După o revistă de modă cumpărată la negru, puteai să-ți faci haine moderne, dar din materiale cu culori insipide. Totuși, lucrurile puteau fi purtate cu anii. În schimb, marfa de consum de azi, chinezării sau turcisme ieftine, nu ține mai mult de o vară. Pe vremuri, hainele erau croite ca din topor. Azi se găsesc de toate, pretențiile sînt mai rafinate, chiar și la bărbați. Asta se datorează faptului că avem prezentări de modă și acces la ce e nou, spune Daniela Munteanu, creatoare de modă. Totuși, calitatea materialelor e mai proastă. Nu mai există marfă durabilă, nu ai încredere în etichete, scrie că e bumbac, dar nu e, explică ea.
După 20 de ani, România e de nerecunoscut. Multe lucruri s-au schimbat în bine, altele în mai rău, iar altele au stat înghețate pe loc. Amărăciunea acestor zile în care ne facem bilanțul celor două decenii de democrație nu vine din nostalgie, cît din nemulțumirea că am visat la mult mai mult și am împlinit prea puțin față de cîte am fi putut să facem. Seamănă sau nu România de azi cu aceea la care am visat în zilele lui decembrie 89? Seamănă cu visul pentru care și-au dat viața 70 de brașoveni? Poate că nu. Dar faptul că putem scrie toate acestea acum, aici, e o împlinire. Sîntem liberi. Avem pînă și libertatea de a nu fi mulțumiți. Și avem dreptul să sperăm că stă în puterea și mintea noastră să alegem cum vrem să trăim următorii 20 de ani.