Nu știu dacă pînă acum am reușit să impresionăm cu jocul tricolorilor noștri, deși nu-i de colea să remizezi cu naționala Franței și cu atît mai puțin cu cea a Italiei, pe care am fost cît pe ce să o învingem chiar, dar am ratat această șansă românește. Cred însă că am reușit să surprindem prin altceva: prin suporteri. Prin miile de români care au reușit prin vocile lor să dea senzația că meciul nu se joacă pe stadioanele elvețiene, ci pe un stadion de acasă. Nu-i singurul aspect. Forțele de ordine din Țara Cantoanelor ne-au lăudat suporterii, spunînd că și-ar dori ca toți să fie ca și românii. O declarație care ne face cinste, o declarație care anulează jignirile aduse de către deputatul italian care se oferea să ne cedeze victoria în meciul cu Italia, dacă ne vom lua romii acasă. Și asta fără ca vreo persoană din UE să îl pună la punct. Oricum, aseară am făcut egal, iar romii vor rămîne în Italia nu din cauza acestui scor, ci a faptului că și ei sînt cetățeni europeni, iar problemele lor trebuie rezolvate în Europa și nu puse doar în cîrca poporului român. Paradoxal, meciul de aseară se aseamănă bine cu felul de a fi al românului: marchează atunci cînd nimeni nu se așteaptă. E egalat la nici un minut, cînd a reușit să se desprindă de pluton și ratează atunci cînd în mod incredibil poate să-și adjudece victoria.
Aseară, am fost mîndru că sînt român, în primul rînd ascultîndu-i pe compatrioții noștri din tribune care au dominat vacarmul stadionului. Chiar dacă nu am reușit să fiu acolo, deși mi-aș fi dorit teribil acest lucru, am tremurat alături de ei la fazele de atac năvalnic ale italienilor, am bombănit cînd am ratat, am strigat cînd am înscris, am amuțit cînd ei au egalat și am înjurat cînd Buffon a apărat penaltiul care ne-ar fi adus victoria. Doar sînt român, nu?
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
