În lumea omului, în afară de naștere și ceasul din urmă, nu sîntem și nu putem fi egali. Poate în fața legilor, dar nu și a judecătorilor, pînă la urmă. Absurditatea utopiilor socialiste sau propagandisticele lătrături comuniste despre egalitatea în toate pentru toți au dovedit mai bine și mai cinic decît orice teorii că unii sînt mult, mult mai egali ca alții. În fond, de cînd e lumea și pămîntul, întotdeauna și pentru totdeauna unii vor avea mai mult decît alții. Fie că datul cu care ai fost destinat sau pentru care ai muncit ca un bou e să ai mai mulți bani. Sau mai multă minte. Sau parte de carte. Sau mai mult noroc. Sau curaj mai mult ca altul. Sau dragoste. Cu puțină sinceritate, și descătușați de nevinovatele ipocrizii declarative, ar trebui chiar să recunoaștem că nici nu ne prea place să fim egali. Egalitarismul nu înseamnă echitate. Dar cît de drept poate fi, totuși, să auzi un boț de om, un copil, oricît de puțin egal în șansă cu oricare altul ar fi, cerîndu-i lui Moș Crăciun o pîine. Și-o hăinuță, oricît de veche, prin care să nu-l mai biciuiască gerul? Ieri, cînd am auzit visul care îl putea face fericit pe acest copil, am văzut la televizor o doamnă care nu se putea hotărî nicicum ce să aleagă de Crăciun. Un ceas cu cristale de 8.000 de euro, sau o brățară de 110 milioane de lei vechi. Și, pentru ea, ăsta nu era un vis. Ci o mare problemă. Hotărît, în lumea lui, omul a învățat bine să nu fie egal. Atît de bine, încît visurile dor mai mult decît durerea.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
