Nu vezi prea des un președinte de stat cerînd iertare, în numele statului, celor care au avut de suferit de pe urma ororilor comunismului. Nu vezi în fiecare zi un membru marcant al Solidarității poloneze făcînd paralele între ce a fost la ei și ce s-a întîmplat la Brașov. Nu în fiecare zi Brașovului îi este recunoscut locul pe care-l merită în lupta anticomunistă, alături de Gdansk, Praga, Budapesta sau Berlin. Nu vezi atîtea oficialități îngrămădite la 20 de ani de la un eveniment. Nu vezi prea des un rector care repară o nedreptate uriașă făcută cu atîta timp în urmă unor studenți, cum nu vezi prea des un fost student vorbind degajat despre lucruri care i-au marcat viața și atrăgînd atenția că lupta trebuie să continue.
Ele au putut fi văzute ieri, dar, din păcate, sala mare a Aulei Universității a fost neîncăpătoare chiar dacă a fost plină și cu tineri. Nu destui, în opinia mea, iar televiziunile cred că ar trebui să prezinte măcar înregistrate cele petrecute acolo pentru ca din ce în ce mai mulți tineri să poată afla cum era cu adevărat - înainte ca ei să vină pe lume - în lumea incredibilă a acelor ani, astfel încît să nu aplaude furibund prezența unui personaj precum Gigi Becali la o manifestare la care aplauzele le meritau doar eroii necunoscuți noiembriști.
Cred că ieri a lipsit totuși ceva: chiar mărturiiile noiembriștilor. Și mai cred că s-a și greșit cu ceva. Nu mi se pare normal ca la o manifestare în care rememorăm curajul celor care au avut puterea de a striga Jos comunismul! în 87 să-i fie interzis să vorbească primului președinte al noiembriștilor, Mircea Sevaciuc, blocat la intrarea în sală de organizatori. Istoria consemnează faptul că el este cel care a organizat prima sărbătorire de acest fel, ba chiar a pus laolaltă rezistența română, în prima întrunire a acesteia, din 1990. Și dacă noiembriștii nu mai voiau să audă nimic din gura celui care le-a fost lider - din motive de neînțeles, atîta timp cît acuzațiile aduse persoanei sale au fost spulberate de justiție - putea fi lăsată să vorbească fiica sa, Cătălina. Prin mărturia sa, poate ar fi aflat fiecare dintre cei prezenți drama trăită de copiii de atunci, cînd securiștii le-au răpit tații. Poate, atunci, lecția ar fi fost completă.
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
