Mă întreb ce aș face dacă fiica mea cea mare, care are 13 ani, ar avea vreun simptom din cele pe care le-a avut Anda cînd boala ei a început să-și arate colții. Probabil aș înnebuni de durere și disperare căutînd soluții. Nu știu ce aș face dacă timp de 8 ani aș vedea cum boala se agravează, iar ei îi este tot mai rău. În primul rînd, m-aș ruga la Dumnezeu să-i redea sănătatea. Apoi aș căuta prietenii din jurul meu, cărora le-aș cere ajutorul. De fapt, noi asta am făcut. Am apelat încă o dată la familia cititorilor Monitorul pentru a-l ajuta pe unul dintre ai noștri. Nu cunosc pe nimeni din familia Păceșilă. N-am fost vecini, viața nu ne-a intersectat în vreun fel traiectoriile. În schimb, povestea lor m-a convins și ne-a convins că este în puterea noastră să o ajutăm pe Anda să-și încerce șansa de a se reîntoarce în rîndul celor pentru care a păși, a apuca un creion între degete sau a coji un măr este un gest la fel de firesc ca și respirația.
Fiecare campanie pe care am susținut-o în ziarul pe care-l conduc n-a eradicat vreo boală de pe fața planetei. Nici nu a rezolvat suferința prezentă în mult prea multe cazuri în jurul nostru. A ajutat de fiecare dată însă un om. Un om la fel ca fiecare dintre noi, pînă cînd boala l-a lovit necruțătoare. Nu sîntem suficient de puternici pentru a face tot binele pe care ni-l dorim să-l aducem celor aflați în suferință. În schimb, sîntem suficient de tenace să cerem celor din jurul nostru să redevină ce au fost întodeauna: oameni, cu copii, cu dureri, cu sentimente, cu frică de Dumnezeu și, mai ales, cu iubire de aproape.
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
