Nu cred că doamna Vlase, mama unui tînăr ucis în condiții neelucidate încă, în decembrie 1989, se va bucura de primirea celor cîteva sute de milioane de lei vechi pe care Guvernul i le va da. Dacă i le va da. Nici de cele 25, pe care le va primi împreună cu soțul ei de acum înainte, în fiecare lună. Dacă le va primi. Cum pot compensa acești bani chinul tuturor anilor plini de lacrimi? Cred că s-ar fi bucurat în schimb ca, la aproape 18 ani de la Revoluție, să afle măcar cine i-a torturat și ucis fiul în acele zile tulburi. Sînt sigur că același lucru îl cred și ceilalți care au pierdut atunci pe cineva drag. Se vor bucura însă de acest bănet impostorii. Sînt nenumărați cei care au devenit posesori de brevet pe baza declarațiilor a doi martori, fără să fi făcut nimic sau aproape nimic atunci. Alții au fost declarați luptători doar pentru că au fost atunci la serviciu, cum este, de pildă, cazul celor care lucrau atunci în vechea tipografie și ale căror fapte de vitejie nu ni le-a spus nimeni. Și cîți oare or mai fi de același calibru?
Asta, în timp ce foștilor deținuți politici sau deportaților nu li s-a acordat nicio compensație pentru chinul la care au fost supuși. Nici urmașilor celor uciși de coșmarul comunist. Lor, actualul guvern le va șterge în schimb cazierul. Sînt, cîți mai sînt dintre ei, bătrîni și bolnavi. Se sting unul cîte unul, ducînd în pămînt o istorie pe care n-a apucat să o scrie nimeni, pentru a putea fi povestită celor ce vin, și pe care nu avem voie să nu o cunoaștem sau să o uităm.
Și mai cred că banii nu pot compensa aflarea adevărului. La fel cum nu cred că merită acești bani cei ce nu au făcut nimic în decembrie 89 sau cei care au împușcat accidental alți români. Și ale căror nume se regăsesc în dosare pe care se așterne praful la Parchetul General Militar.
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
