Daþi-mi, vã rog, zece mii de lei, cã nu-mi ajung de medicamente! Lacrimile îi ºiroiau bãtrînei pe obrajii brãzdaþi de ridurile vîrstei în timp ce privirea era fixatã undeva pe vîrful pantofilor mei. M-am scotocit în buzunare ºi i-am îndesat în mîna în care þinea cutia goalã de medicamente cîteva bancnote de 1 leu. Am trecut mai departe în vitezã, ruºinat de ruºinea ei. De faptul cã a ajuns sã cerºeascã pentru a-ºi putea lua medicamente, probabil vitale vieþii.
„Tatã, dar de ce i-ai dat bani? Tu ai crezut-o?“, m-a întrebat fetiþa mea cea mare în timp ce grãbea pasul sã ne ajungã. „Da, am crezut-o!“, i-am rãspuns, cum cred aproape pe fiecare dintre cei care-mi solicitã ajutorul. Mai puþin cei care cerºesc în intersecþii sau îºi chinuie copiii nou-nãscuþi aºezaþi pe caldarîm, invocînd o bucatã de pîine pentru ... ãla micu!
Sîmbãtã dupã-masa, la interfonul meu, o voce necunoscutã m-a întrebat dacã nu pot veni cîteva minute pînã afarã. Relativ bine îmbrãcat, necunoscutul mi-a cerut ceva bani pentru a-ºi completa uleiul la motorul Aroului cu care trebuia sã ajungã pînã la Vamã. Numai pînã luni seara, mi-a spus acesta. I-am dat banii ceruþi privindu-l în ochii senini. „Vã aºtept luni dupã ora 7 seara!“, i-am spus.
La ora la care scriu aceste rînduri termenul a fost de mult depãºit ºi probabil nu voi mai vedea niciodatã nici banii ºi nici pe necunoscutul care solicita ajutorul. Nu-mi pare rãu de bani, deºi chiar nu mã dãdeau afarã din casã, fiind înainte de leafã. Îmi pare rãu însã cã m-am înºelat. În plus, îmi rãsunã în minte cuvintele Darei: Tatã, chiar ai crezut?
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit �i de prietenii t�i!
Cotidianul omului s�n�tos
