În urmă cu 25 de ani, cînd și eu eram un puști oarecum rebel, descopeream Iris într-o seară a Cenaclului Facăra, la Sala Sporturilor. Nici nu știam pînă atunci că ei există, cum nu știam că poate exista atîta putere în cuvintele, sunetele sau vibrațiile unei formații românești. Sala era deodată mult prea mică pentru o muzică atît de mare. Am simțit atunci că putem fi și noi, împreună cu ei, liberi. Liberi să cîntăm din toate puterile și să dărîmăm, alături de ei și de vocea inegalabilă a lui Cristian Minculescu, orice barieră care s-ar fi putut ivi. Au trecut anii, cenaclul a fost oprit și, mult timp, Iris abia dacă a mai adunat cîteva sute de persoane la concerte, în condițiile în care impresariatul era cum era înainte de 89, iar de publicitate, ce să mai vorbim.
Au trecut anii, o sumedenie de trupe s-au destrămat, din motive care mai de care mai diverse. Iris a rămas și a continuat să cînte, ori de cîte ori a avut ocazia. I-am avut alături de noi și au cîntat și pentru cititorii ziarului nostru în urmă cu cîțiva ani în sala Teatrului Dramatic. I-am cunoscut atunci, modești, fără fițe și dispuși să dea tot ce au mai bun în ei pentru cei care le simțeau muzica.
Decorația primită ieri este un lucru normal într-o țară civilizată, chiar dacă pare la fel de extravagantă ca și aceea primită de beatleși de la regină. Deschiderea concertului Rolling Stones, megaconcertul aniversar ce a strîns o mare de oameni aseară la Băneasa sînt doar două dintre momentele ce li se cuvin celor care ne-au dat puterea, ne-au dat speranța de atîtea ori de a fi împreună mereu.
Distribuie pe Facebook acest articol pentru a putea fi citit ïżœi de prietenii tïżœi!
Cotidianul omului sïżœnïżœtos
